SPORT REVOLUTION - Revista sportului românesc|Saturday, September 23, 2017
Sunteti aici: Home » Politică Sportivă » Performanţa românească, la ultimele zvâcniri

Performanţa românească, la ultimele zvâcniri 

Politica Sportiva

Îmi permit să fac observaţii, să-mi dau cu părerea sau să ofer sugestii în acest domeniu de activitate, deoarece îl stăpânesc şi mă informez zilnic despre ce se întâmplă în sportul românesc şi cel mondial. O spun în calitate de om care a lucrat în învăţământ 28 de ani, a condus un club pe care l-a dus pe prima treaptă a sportului nostru, Sport Club Bacău, care la 12 discipline a obţinut 103 medalii de aur la Jocurile Olimpice şi Campionatele Mondiale şi Europene şi peste 10.000 de titluri de campion naţional.
Vasta experienţă căpătată de-a lungul timpului le-a permis autorităţilor locale să-mi propună să preiau Sport Club Bacău, pe care l-am adus de pe locul 145 pe locul 1, înaintea cluburilor Dinamo şi Steaua. După 17 ani, mi-am dat demisia şi am ajuns la Dinamo, unde am reuşit performanţe de înalt nivel cu câteva secţii, printre care atletismul şi boxul, contribuind la situarea acestui club pe primul loc în România.
După alţi cinci ani, am venit la CSM Oneşti, situat pe locul 75, pe care l-am adus pe locul 1, poziţie la care nimeni nu s-ar fi aşteptat la început. Cunosc foarte bine ce se întâmplă în munca de selecţie şi cum se desfăşoară ea, dar şi activitatea în teritoriu.
Cât am lucrat în învăţământ am făcut din Grupul Şcolar Letea principalul furnizor de talente la box, atletism, gimnastică, tir, biatlon, schi, lupte, dar şi la jocurile colective (baschet, handbal, volei, fotbal), câştigând titlul de campioană naţională la aproape toate disciplinile sportive de mai sus. Sportivii lansaţi de mine au ajuns în loturile naţionale, obţinând numeroase medalii la nivel internaţional. Grupul Şcolar Letea a fost prima şcoală care a introdus nataţia în programul de învăţământ, după modelul australian. Cu alte cuvinte, am plecat pe un drum de căutare, selecţie, iniţiere şi perfecţionare. În această perioadă, am antrenat echipe divizionare la baschet si handbal. Campionatele pe clasă mi-au asigurat un flux continuu pentru performanţă.
Cu o asemenea paletă de activităţi, îmi pot permite să spun că ce se întâmplă în sportul românesc actual este inadmisibil. Trebuie să înţelegem că acest domeniu este tratat cu nepăsare, necontrolat, dezechilibrat, neasigurat. Se amestecă sportul de masă cu sportul de performanţă, cu sportul de înaltă performanţă, cu sportul şcolar. Selecţia, în multe cazuri, se opreşte la treapta iniţiere, fără a mai da ceva mai departe. Modelele de pregătire sunt departe de cerinţe, iar efectivele cu care se începe urcuşul dispar ca prin minune. Astfel, la seniori se poate ajunge ca la box şi sărituri în apă, unde participă doar câte doi sau trei sportivi în finale. Vezi cazul Cupei României la box de la Iaşi sau Campionatul Naţional la sărituri în apă.
Din punct de vedere structural, nu s-a înţeles că fiecare ramură sportivă, olimpică sau neolimpică, are un singur coordonator şi răspunzător de tot ce se întâmplă în domeniul sportului respectiv: federaţia. Această federaţie lucrează cu secţiile, aflate sub umbrela Ministerului Sportului şi mai puţin a Tineretului. MTS are în subordine şi cluburile. Toţi cer bani, toţi fac eforturi să obţină bugete cât mai mari, deşi dinamica progreselor este aproape nulă. Cum poţi să creezi o stare de emulaţie, de motivaţie, de competenţă atâta timp cât nu evaluezi fiecare leu, fiecare beneficiar pentru a vedea dacă merită? Dacă nimeni nu rămâne repetent, dacă nimeni nu promovează şi totul rămâne neschimbat, putem spune că sistemul este mort, inert, iar de la el nu mai putem aştepta nimic. Fără niciun efort sau rezultat, fără nicio nominalizare, fără a sesiza un progres cât de cât, lăsând lucrurile pe loc sau în regres, mai poate fi vorba de o politică sau de o strategie?
Totuşi, există şi bune intenţii. De pildă, ministerul încearcă să aducă la zi anuarele sportului românesc, ajunse la anul 2012. În urma unei analize dure, dar realiste, federaţiile trebuie nominalizate şi răsplătite-motivate. Asta presupune bilanţul ciclului olimpic, obligând fiecare for să-şi evalueze secţiile cu care lucrează în teritoriu, să le acorde note, să le transforme în secţii de nivel olimpic, internaţional, naţional (gradul I, II şi III) şi local. Tot federaţiile vor avea ca mod de lucru acordarea bugetelor pe care le vor înainta ministerului pe baza obiectivelor, începând de la selecţie până la promovarea în loturile naţionale.
Astfel, vor dispărea neseriozităţile, relativităţile şi furturile, vor exista doar calificativele realizat, nerealizat, amendat, retrogradat şi eliminat din sistem. Fiecare secţie va avea un antrenor coordonator, având la dispoziţie un nou sistem de selecţie, de atragere a copiilor spre ramura respectivă. Acesta va avea un subordine şi un responsabil cu selecţia. Toate acestea trebuie monitorizate zi de zi, săptămână de săptămână, astfel încât sita selecţiei să cearnă continuu, iar rapoartele transmise să ne facă să observăm progresele de care avem nevoie.
Trebuie, o dată pentru totdeauna, să sistăm acest amestec şi paralelism pe care, de foarte mult timp, îl acoperim între Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Tineretului şi Sportului. În şcoală se asigură educaţia sportivă, astfel că toţi elevii vor deveni practicanţii unor discipline cu care vor “defila” întreaga viaţă. Astfel, ei pun bazele sportului de masă şi deschid marea competiţie, permanentă de altfel, a sportului pentru toţi. Acesta este rolul şcolii! Şi ca să se ajungă aici campionatele pe clasă, interclase, interşcoli, interconfederaţii, judeţ, zonă şi faza naţională trebuie să aibă un curs continuu, să devină permanenţă, să creeze tradiţie, creativitate în rândul tuturor elevilor.
În concluzie, să ne gândim că nimeni nu va primi ce merită decât dacă rezultatele sunt confirmate. Aceiaşi bani alocaţi nu vor merge spre “pământuri sterpe”, de unde nu rodeşte nimic. Acest lucru trebuie urmărit cu mare atenţie şi automat balastul trebuie eliminat. Multe întreprinderi au intrat în faliment, fie pentru că produsele lor nu mai sunt competitive, fie pentru că cei care le conduc le-au dus de râpă, fie pentru că specialiştii de ieri nu mai există, iar în locul lor au venit alţii care nu se ridică la pretenţiile sportului românesc. Cum ar trebui legate şcolile de secţiile de performanţă, LPS-uri, CSS-uri, iar acestea de cluburi: S-a ajuns ca ele să nu mai existe împreună, ci numai separat. Este nevoie de un efort uriaş de a aduce lucrurile la zero, de unde să înceapă acest drum al Golgotei, cu programe bine structurate, armonizate, cu cerinţe ferme, cu funcţionalitate de foc continuu, cu priorităţi şi soluţii creatoare.
Sunt multe de spus, dar mai ales de făcut. Culmea este că cei care ştiu nu vor să facă, iar cei care vor să facă nu ştiu. Între ei, nevinovaţii…
În numărul următor vom vorbi cum pot ajunge federaţiile factorul de progres al sportului românesc.

Articol publicat în Revista “Sport Revolution”, nr. 49

Articole relevante

Adaugă comentariu

Cod securitate * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.