Consider necesar să încep abordarea acestei probleme subliniind două aspecte esenţiale. Primul se referă la faptul că şcoala concentrează, pentru o anumită perioadă, marea majoritate a tineretului dintr-o ţară, oferindu-i posibilitatea să parcurgă etape de iniţiere, de însuşire şi chiar de perfecţionare în anumite domenii. În al doilea rând, în majoritatea statelor, şcoala oferă şi posibilitatea de a selecţiona şi a iniţia tinerii care au calităţi de a practica sportul de performanţă. De asemenea, trebuie menţionat şi faptul că peste tot în lume educaţia fizică şi sportul, acceptate în programele şcolare au ca scop asigurarea dezvoltării fizice a elevilor şi iniţierea lor în practicarea unor ramuri de sport.
În şcoala românească, acest obiect de învăţământ a fost şi este realizat practic prin lecţiile de educaţie fizică şi cele de activităţi sportive al căror număr a variat continuu, la fel ca şi conţinutul acestor lecţii, care a cunoscut dese modificări.
În prezent, se apreciază că, din motive organizatorice, materiale şi chiar profesionale, eficienţa acestor lecţii este necorespunzătoare, iar unele măsurători efectuate de mai multe instituţii de specialitate au semnalat nivelul scăzut al capacităţii fizice şi motrice a tineretului şcolar. Cauzele sunt multiple şi enumerarea lor nu face obiectul intervenţiei mele. Mă voi opri totuşi asupra unui aspect esenţial. Este bine cunoscut faptul că la baza dezvoltării fizice şi motrice a tinerilor stă efortul depus în mod sistematic şi raţional. Activitatea practică a demonstrat că o cantitate optimă de efort asupra dezvoltării organismului elevilor realizată într-o lecţie de educaţie fizică, plasată în timpul programului şcolar, poate avea urmări asupra activităţii acestora la celelalte ore din program.
Întrebarea care îi preocupă pe mulţi specialişti ai domeniului este următoarea: „Ce ar fi mai bine, mai eficient, să se facă în şcoală educaţie fizică sau sport?“
Răspunsul meu, bazat pe ani buni de experienţă în acest domeniu, are în vedere o modificare a ponderii celor două componente. În acest sens, sugerez ca la clasele I-IV să se treacă la respectarea recomandărilor Uniunii Europene, care prevăd înscrierea în program a minimum trei lecţii de educaţie fizică săptămânal, în care să se realizeze formarea unor deprinderi din principalele şcoli ale sportului: alergări, sărituri, aruncări şi jocuri cu mingea. Menţionez că în multe ţări la aceste clase, în programe este înscrisă câte o oră zilnic.
La clasele gimnaziale şi liceale sugerez menţinerea săptămânală a unei lecţii de educaţie fizică şi înscrierea unui număr de 3-4 ore de activităţi sportive, opţionale pentru elevi şi obligatorie pentru cadrele didactice.
Ora de educaţie fizică trebuie să aibă un conţinut mai mult informativ, cu accent pe însuşirea corectă a unor mijloace specifice alergării şi a celor cu efect asupra dezvoltării forţei generale şi segmentare, pe metodologia executării corecte a numărului de repetări şi a pauzelor între execuţii.
Orele de activităţi sportive trebuie să asigure elevilor, pe de o parte, posibilitatea ca în timpul lor liber să practice ramurile de sport preferate, iar pe de altă parte, cei cu calităţi deosebite să fie organizaţi în grupe pentru sporturile individuale şi echipe pentru jocuri în vederea încadrării lor într-un program de pregătire sportivă.
În cadrul acestor ore, competiţia sportivă internă trebuie să ocupe un loc important şi permanent, urmărindu-se ca reprezentanţii fiecărei unităţi să fie prezenţi în etapele sistemului competiţional şcolar. De asemenea, promovarea unor talente în structurile sportive specializate trebuie să se constituie într‑o reuşită a fiecărui profesor.
În încheiere, consider că aceste sugestii şi altele care se pot exprima în acţiunea iniţiată de revista „Sport Revolution“ pot contribui la dinamizarea activităţii sportive din şcoli şi la o corectă apreciere a rezultatelor fiecărui profesor.