Pe Mihaela Cijevschi, căsătorită în 2006 cu antrenorul Adrian LăcătuÅŸ, am cunoscut-o după ce luase titlul mondial al categoriei 54 kilograme, cu un an înainte. DiscuÅ£ia ce a urmat s-a încheiat cu unul dintre puÅ£inele interviuri luate de reprezentanÅ£ii mass-media singurei boxeriÅ£e care avea să aducă României singurul titlul suprem la box feminin. Aflând despre intenÅ£ia ei de a reveni în ring, deÅŸi s-a retras oficial în 2007, după ce-ÅŸi completase palmaresul cu o nouă medalie din cel mai strălucitor metal, de data asta la Europenele de la Riccione- Italia, un bronz mondial la New Delhi ÅŸi două bronzuri continentale, n-am rezistat tentaÅ£iei de a o invita la o discuÅ£ie pentru cititorii revistei noastre.

S.R.: Pentru cei care nu te cunosc, spune-ne cum ai ajuns să practici acest sport, deloc feminin.

M.L.: M-a convins antrenorul Mihai Stavri, de la Rapid, care era fratele profesoarei mele de română de la Liceul Industrial GriviÅ£a. DeÅŸi eram tot aÅŸa slăbuţă ca acum, m-a pus serios la treabă ÅŸi, treptat, a început să-mi placă boxul.

S.R.: Ce a urmat?

M.L.: Am participat la câteva gale organizate de regretatul Jenel Vancea la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, unde m-a remarcat antrenorul lotului naÅ£ional, Adrian LăcătuÅŸ, care m-a convocat la un trial. L-am trecut cu bine, fiind inclusă ulterior în lotul pentru Europenele din 2001, la o categorie superioară, 57. Am pierdut, din păcate, la viitoarea campioană continentală, nor vegianca Hernriette Birkeland, cu care am rămas bună prietenă. Acel an mi-a adus primul trofeu - titlul de campioană naÅ£ională.

S.R.: Ai explodat literalmente, trei ani mai târziu, la aceeaÅŸi competiÅ£ie, găzduită de data asta de Italia.

M.L.: Poate ÅŸi datorită faptului că am revenit la categoria 54. A fost un traseu încununat de succes, ultimul împotriva unei alte norvegience, Kari Jensen. Cu care sunt ÅŸi acum amică.

S.R.: Anul următor ai fost doar a treia. Ce s-a întâmplat?

M.L.: A fost un an în care au avut loc atât competiÅ£ii europene, cât ÅŸi mondiale. Judecând cu mintea de acum, cred că am neglijat întrecerea continentală, fiind învinsă de o poloneză, Karoline Mi-halciuk, după ce o bătusem pe Jensen. Înfrângerea m-a mobilizat la maximum ÅŸi am mers la competiÅ£ia de la Podolsk cu intenÅ£ia mărturisită de a-mi lua revanÅŸa. Am întâlnit-o în semifinale ÅŸi am reuÅŸit să câÅŸtig la puncte. Finala nu mi-a pus probleme.

S.R.: A venit apoi un alt, să-i zicem recul, în 2006. Cum îl explici?

M.L.: Din nou un an cu Mondiale ÅŸi Europene, care trebuia să fie cel mai bun din carieră, după modul cum mă pregăteam. A intervenit o accidentare, care m-a debusolat o perioadă. Am ajuns până în semifinalele Mondialelor, unde am pierdut la indianca En Ushe, arbitrii oferindu-i decizia cu 3-2. Å¢inând seama de situaÅ£ie, am fost mulÅ£umită de medalie, chiar dacă era de bronz. La sfârÅŸitul anului m-am căsătorit cu antrenorul meu ÅŸi vă spun sincer că sunt pe deplin mulÅ£umită de alegerea pe care am făcut-o. Avem o fetiţă minunată, Sara Maria, care va împlini trei ani în ziua de 22 august, sunt antrenor secund la lotul naÅ£ional, dar..

S.R.: Ceva te nemulÅ£umea în adâncul sufletului, când ai aflat că anul viitor se vor introduce în premieră trei categorii feminine la JO. Am dreptate?

M.L.: Cu siguranţă. În cantonamentul din ianuarie, de la Forban, m-am sfătuit cu Adrian, cum era mai bine să procedăm pentru a reveni în ring, în vederea câÅŸtigării unui trofeu olimpic de aur, care nu mai fusese luat de niciun boxer român, de peste 50 de ani, de la Nicolae Linca. Urma să mă pregătesc împreună cu actualele mele eleve, cu majoritatea crescând de-a lungul anilor. Fiind tot timpul în contact cu boxul, aveam convingerea că nu-mi va fi greu să realizez ce-mi doream. Iar anul viitor, în luna mai, să ne prezentăm la turneul mondial de calificare, cu speranÅ£a că nu numai eu voi fi în primele 8, pentru a obÅ£ine biletele pentru Londra.

S.R.: ÎÅ£i cunoÅŸti viitoarele adversare de acolo?

M.L.: Doar pe o rusoaică. În afara ei va fi, cu siguranţă, o sportivă valoroasă din China, Å£ară care va găzdui turneul de calificare. Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-mi realiza visul dorit de orice sportiv, aurul olimpic.

S.R.: Cum îl caracterizezi pe cel care Å£i-a fost antrenor, iar de câÅ£iva ani îÅ£i este soÅ£?

M.L.: E un om extraordinar ca tată ÅŸi soÅ£, iar ca antrenor nu cred că are cineva să-i reproÅŸeze ceva. E exigent, dar drept, ajutându-ne pe toate, în caz de nevoie. Acasă, găteÅŸte nu o dată, mă ajută la curăţenie ÅŸi-i acceptă toate nebuniile Sarei. E mică dar, venind cu noi la antrenamente sau în cantonamente, încearcă să le imite pe fete. Ne roagă să-i punem mănuÅŸile, după care se luptă cu mine, iar când oboseÅŸte, mă ia în braÅ£e.

S.R.: Ai dori s-o antrenezi ÅŸi pe ea?

M.L.: Nu m-am gândit la aÅŸa ceva. Sper să-i placă sportul, în general.