12 martie 1961. Zi de referinţă pentru handbalul masculin românesc. La capătul unei finale memorabile, cu patru reprize de prelungiri, băieÅ£ii lui Oprea Vlase ÅŸi Nicolae Nedef se impuneau în faÅ£a cehoslovacilor cu 9-8, devenind în premieră campioni ai lumii. Scor care-I face pe mulÅ£i dintre tinerii de azi să zâmbească. Nu ÅŸi pe aceia care au trăit acele momente, pe teren sau în afara lui, acum 50 de ani. Cel mai îndreptăţit să rememorize parcursul naÅ£ionalei noastre la competiÅ£ia mondială găzduită de Republica

Federală Germania a fost tehnicianul OPREA VLASE, care ne-a oferit date suplimentare faţă de cele din interviul apărut în numărul precedent al revistei noastre.

„Faptul că puÅ£ini ne acordau vreo ÅŸansă la podium ne-a ambiÅ£ionat. Alcătuisem un lot echilibrat, ca valori individuale, cu 10 handbaliÅŸti de la Dinamo ÅŸi 4 de la Steaua, care au conlucrat perfect, atât în perioada de pregătire, cât ÅŸi pe parcursul turneului final. De reÅ£inut că nu s-a pus niciodată problema de la ce cluburi provin, toÅ£i fiind prieteni ÅŸi în afara terenului de joc. Eram conÅŸtienÅ£i că trebuia să facem tot ce e posibil pentru a spăla ruÅŸinea comportărilor anterioare, demonstrând că putem fi mai

buni decât favoriÅ£ii calculului hârtiei -Suedia, dublă campionă mondială, Cehoslovacia, medaliată cu argint la precedent ediÅ£ie, Danemarca, a treia clasată ÅŸi Germania, care venea cu o echipă unită, având ÅŸi sprijinul propriilor suporteri. Am fost repartizaÅ£i într-o grupă, la Hassloch, unde urma să întâlnim doi adversari diferiÅ£i ca stil de joc ÅŸi ca valoare. Cu Japonia ne-am permis să jucăm fără trei piese importante - Bulgaru, Costache I ÅŸi Bădulescu, supliniÅ£i de Moser, autor a 10 goluri ÅŸi de Ivănescu, care a înscris 7. Tabela de marcaj a indicat la final o diferenţă de 18 goluri, 29-11, după ce la pauză era 14-7. A urmat confruntarea cu Cehoslovacia, pe care aveam s-o pierdem cu 8-12, în prima repriză înregistrându-se 3-3. Scorul e înÅŸelător, dacă ne raportăm la numărul ocaziilor ratate, în special de Bădulescu, Nodea ÅŸi Moser sau la golul anulat pe nedrept lui Tellman. Ne calificăm în prima grupă a semifinalelor, unde urma să ne duelăm, la Dort mund, cu trei echipe de top ale momentului - Danemarca, Germania ÅŸi Nor vegia. Cu echipa din Å£ara care l-a dat, printre alÅ£ii, pe Hamlet, a fost un meci care pe care. Danezii au fost mai

buni în prima parte a jocului, pe care au încheiat-o cu un avantaj de un gol, 7-6, iar noi, în ultima jumătate de oră. Am luat conducerea în minutul 39, ne cedând-o până la ultimul fluier al arbitrului, când tabela de marcaj a indicat 15-13 pentru noi. După o pauză de o zi urma să înfruntăm reprezentativa ţării gazdă, care nu concepea să rateze podiumul.Åži, totuÅŸi, spre stupoarea celor peste 5000 de spectatori, ne-am impus tac tica ÅŸi am câÅŸtigat la trei goluri diferenţă, 12-9. Pentru ultimul joc împotriva Norvegiei ne-am deplasat la Munster, unde am reuÅŸit o victorie cu 16-14, care avea să ne propulseze în finala, programată la sala din Dortmund. Adversară era iarăşi Cehoslovacia, care triumfase în cealaltă grupă semifinală, întrecând Suedia, FranÅ£a ÅŸi Islanda. A urmat un meci ce va rămâne în istoria handbalului românesc. Cu o desfăşurare dramatică ÅŸi un rezultat care ne-a adus primul titlu mondial la băieÅ£i. Asemenea momente nu pot fi uitate nici acum, la 50 de ani, de cei care am trăit-o intens. Covaci a deschis scorul, după care Hnat a tras în bară. Csermak a restabilit egalitatea, dar Ivănescu ne-a adus din nou în avantaj. Cehoslovacii au contrat prin Lukosik ÅŸi Rada, preluând pentru prima oară conducerea. Ripostăm prin golurile lui Ivănescu ÅŸi Bulgaru, dar acelaÅŸi Rada transformă lovitura de la 7 metri, repriza încheindu-se cu 4-4. Åži în partea a doua a jocului nicio echipă n-a reuÅŸit să se desprindă la mai mult de un singur gol: 5-4 Nodea, 5-5 Rada, 5-6 Duda, 6-6 Moser, 7-6 Covaci, cu două minute înainte de încheierea timpului regulamentar. Ultimul atac al cehoslovacilor le-a adus o lovitură de la 7 metri, transformată de «kilerul» Rada. Au urmat două reprize de prelungiri, de câte 5 minute, în care nu s-a marcat niciun gol. Conform regulamentului, s-au desfăşurat alte două reprize. Înscrie Moser din 7 metri, dar Rada ne «execută», tot din lovitură de pedeapsă. Ultimul atac al echipei noastre a fost finalizat de Costache II, de pe extremă, ducând scorul

la 9-8. Beneficiază ÅŸi adversarii de ultimul atac, dar ÅŸutul lui Duda s-a oprit în braÅ£ele lui Redl. Eram campioni! Întreaga sală, plină ochi, cu 15.000 de spec tatori, buni cunoscători ai handbalului, ne-a aplaudat, iar publicaÅ£iile de a doua zi au scris pe larg despre acest succes, considerat ca o mare surpriză. Redl a fost desemnat cel mai bun portar al turneului, iar Moser, golgeterul competiÅ£iei, cu 34 de reuÅŸite. La întoarcere am răspuns invitaÅ£iei făcute de federaÅ£ia din FranÅ£a, jucând un meci amical cu naÅ£ionala lor, pe care am învins-o cu un scor rar întâlnit, 25-6, punând capăt inepÅ£iilor unor ziariÅŸti ce contestau succesul nostru din finala mondială. AjunÅŸi în Å£ară, la Curtici, cuiva i-a venit idea unei fotografii cu jucătorii, îmbrăcaÅ£i în treningurile pe care scria România, cocoÅ£aÅ£i pe străvechea locomotivă cu aburi a acelor vremuri. UCFS-ul de atunci ne-a acordat apoi titlurile de antrenori emeriÅ£i, împărÅ£ind jucătorii în două categorii. Mihai Redl, Petre Ivănescu, Gheor ghe Bădulescu, Gheorghe Covaci, Mircea Costache II, Virgil Hnat, Aurel Bulgaru, Ion Moser, Olimpiu Nodea ÅŸi Otto Tellman au devenit maeÅŸtri emeriÅ£i ai sportului, iar Mircea Costache I, Ion Bogolea, Gheorghe Coman ÅŸi Cornel OÅ£elea, maeÅŸtri ai sportului. Din păcate, doar opt dintre ei mai sunt în viaţă: Otto Tellman, cel mai vârstnic, 84 ani, Mihai Redl, Mircea Costache II, Petre Ivănescu, Ion Moser, Gheorghe Covaci, Olimpiu Nodea ÅŸi mezinul Cornel OÅ£elea, 71“. AceÅŸtia aveau să fie in vitaÅ£i la o sărbătoare de suflet de către con ducerea federaÅ£iei, la Crama Dom nească, proprietatea unuia dintre sponsori, la exact 50 de ani de la cucerirea titlului. Acel prim succes a fost completat cu încă trei titluri supreme, obÅ£inute de alte generaÅ£ii, cizelate de acelaÅŸi cuplu de tehnicieni, ultimul, în 1974. Argintul din finala olimpică de la Montreal 1976, împotriva URSS, care putea fi un aur, a fost „cântecul de lebădă“ al handbalului masculin românesc. S-a mai consemnat un bronz la JO, considerat de mai marii vremurilor un insucces. Anii s-au scurs, generaÅ£iile s-au schimbat, dar podiumul mondial n-a mai surâs handbaliÅŸtilor noÅŸtri. Noroc cu fetele, medaliate cu aur la campionatele lumii din Rusia, în 2005 ÅŸi cu bronz la întrecerile continentale de anul trecut!