Cu mai puÅ£in de cinci bazine de înot olimpice funcÅ£ionale, cu o bază de selecÅ£ie din ce în ce mai restrânsă, cu un grup de antrenori din ce în ce mai slab pregătiÅ£i ÅŸi cu o continuă migrare a puÅ£inelor valori peste hotare, înotul românesc se apropie de sfârÅŸit.

Poate vă întrebaÅ£i de ce scriu acest articol, răspunsul este următorul:

Îl scriu deoarece consider că sportul ăsta mi-a dat totul cerându-mi în loc prea puÅ£ine, pentru că sportul ăsta m-a format ca om, ÅŸi nu în ultimul rând ÅŸi-a pus amprenta în mod decisiv asupra formării mele umane ÅŸi profesionale ulterioare. De asemenea, poate vă întrebaÅ£i de ce am practicat sportul acesta timp de 13 ani… răspunsul, în momentul de faţă, ar fi că l-am practicat datorită ÅŸansei de a fi antrenat de profesori care m-au făcut să îmi placă competiÅ£ia, ÅŸi chiar dacă de multe ori nu am avut rezultatele pe care orice sportiv le dorea, am continuat să practic în continuare sportul acesta, deÅŸi nu existau recompense ÅŸi, cu timpul, condiÅ£iile de pregătire erau din ce în ce mai deficitare.

M-am apucat să înot înainte de RevoluÅ£ie (să îi spunem aÅŸa, chiar dacă nu este chiar corect din punct de vedere istoric), ani în care centralizarea societăţii, ÅŸi implicit ÅŸi a sportului, era la apogeu, timp în care un nume ca Tamara Costache, Carmen Bunaciu sau Anca Pătrăşcoiu, încă mai erau cunoscute în lume, ani în care pentru puÅ£in timp România a deÅ£inut singurul record mondial (stabilit de Tamara Costache la proba 50m liber în anul 1986 la Campionatele NaÅ£ionale în bazinul descoperit din cadrul Complexului Sportiv 23 August, bazin ce este ÅŸi acum în aceeaÅŸi stare) ÅŸi moment în care antrenorii aveau asigurată o relativă bază de selecÅ£ie pentru a putea face performanţă.

Dar să revin, am învăţat să înot participând la cursurile de înot de la Åžtrandul Tineretului, unde, la nivelul anului 1989, existau funcÅ£ionale patru bazine de înot, de diferite mărimi, fiecare cu mai multe vestiare, prin care mi-aduc aminte că încercam să fug de săriturile în apă pe care mi le impunea antrenorul.

După un curs lung de o vară, învăţând să înot (după lupte seculare ale părinÅ£ilor mei) am continuat acest sport la Bazinul Floreasca, bazin care pot să zic că îmi dă fiori ÅŸi acum, apa aceea verde ÅŸi schimbatul lângă cazan, rămânându-mi ÅŸi acum în minte.

După o ucenicie de un an, m-am prezentat cu părinÅ£ii mei la Centrul Sportiv NaÅ£ional „23 August“ (actualmente Complexul Sportiv NaÅ£ional „Lia Manoliu“, unde ÅŸansa mi l-a scos în faţă pe domnul profesor Tat, care după o scurtă evaluare, m-a chemat direct la selecÅ£ia pentru intrarea în clasa I a Åžcolii Primare de la Liceul cu Program Sportiv nr. 37, cel situat pe strada Maior Coravu.

Îmi amintesc că la selecÅ£ie erau mai mult de 100 de copii, toÅ£i concurând pe 75 de locuri disponibile. Atmosfera era demnă de un concurs naÅ£ional, fiecare copil a venit cu părinÅ£ii, bunicii ÅŸi rudele. Bazinul acoperit, cu vechile sale tribune, era plin până la refuz.

Luând examenul, mi-am început lunga „carieră“ de sportiv, ce a durat 12 ani ÅŸi pe care am petrecut-o la acelaÅŸi club, anume Liceul nr. 37 (ulterior, după revoluÅ£ie, Liceul cu program sportiv Emil Racoviţă ÅŸi în ultimii ani Colegiul NaÅ£ional Emil Racoviţă).

Înotul l-am practicat cu scurte intermitenÅ£e (cauzate de renovările bazinelor de înot) în bazinele de la Complexul „23 August“, actualmente Complexul Sportiv NaÅ£ional „Lia Manoliu“, fie în „bazinele olimpice“, fie în bazinul de sărituri în apă (în vremea aceea a funcÅ£ionat fără „celebrii“ 11 ani de renovare!!). Am fost norocos să împart aceleaÅŸi condiÅ£ii de pregătire cu legende ale înotului românesc cum ar fi: Camelia Potec, Nicu Butacu, Nicolae Ivan, Tudor Ignat, Diana Mocanu, Cezar Bădiţă, DragoÅŸ Coman sau Răzvan Florea.

CondiÅ£iile, din păcate, în multe momente nu erau strălucite, nu pot să uit faptul că nu aveam o saună, aveam o singură sală de forţă pe care o împărÅ£eam cu toÅ£ii, juniori ori seniori, faptul că an de an, vara, în luna iunie, înainte de Campionatele NaÅ£ionale de Seniori, aproximativ o lună apărea vestita revizie a apei calde.

Referitor la acest episod, nu pot să nu menÅ£ionez următoarea întâmplare ce s-a petrecut, cred, în anul 2000. AÅŸadar, în timpul unei astfel de revizii, care se întâmpla chiar în momentul pregătirii loturilor naÅ£ionale pentru Olimpiada de la Sydney, eu, împreună cu mulÅ£i colegi pe atunci doar niÅŸte juniori, nu mai efectuam antrenamentul specific de înot, ci făceam un antrenament fizic pe uscat! TotuÅŸi cineva îÅŸi efectua sârguincioasă antrenamentul, singură în bazin, strângând din dinÅ£i ÅŸi îndurând o temperatură a apei de 22 grade Celsius… Această sportivă se numea Diana Mocanu, viitoare dublă campioană olimpică în probele de spate la Olimpiada de la Sydney din acelaÅŸi an.

De asemenea, nu pot să nu relatez că în fiecare an, fără excepÅ£ie, din luna septembrie până în octombrie, nu puteam beneficia de bazinul acoperit din complex, pentru că acesta se renova (în sensul unei zugrăveli ÅŸi a schimbării superficiale a câtorva plăci de faianţă).

Iată deci, toate sacrificiile pe care nu numai eu, ci ÅŸi colegii mei, le înduram pentru a face performanţă, pentru ca unii dintre ei să reprezinte Å£ara în competiÅ£ii internaÅ£ionale.

Astfel, după mai bine de 20 ani de la începutul „carierei“ mele de sportiv, unde se află oare înotul românesc? Încotro se îndreaptă acesta? AÅŸ putea afirma fară să greÅŸesc următoarele:

Centrul cu Åžtrandul Tineretului, locul unde am învăţat să înot, după lungi dispute, este uitat în paragină, bazinul de sărituri, deÅŸi în curs de renovare, este impracticabil, bazinul acoperit din centrul Lia Manoliu după renovarea de înainte de Olimpiada de la Atlanta (1994), a fost salvat în ultimul moment anul acesta de la degradare.

La Liceul Emil Racoviţă, deÅŸi în continuare mai deÅ£ine clubul ÅŸcolar de înot ÅŸi beneficiază în mare parte de aceiaÅŸi antrenori extrem de buni, lucrurile nu mai sunt aceleaÅŸi, fondurile insuficiente ÅŸi lipsa managementului sportiv lăsându-ÅŸi amprenta.

Mai mult, în anul 2010 avem o FederaÅ£ie Română de NataÅ£ie, care „funcÅ£ionează“ în locul unui fost vestiar, care încurcă distribuirea costumelor de înot feminin cu cele masculine ÅŸi care, în loc să gestioneze beneficiul de imagine câÅŸtigat prin rezultatele sportivilor la Olimpiadele de la Sydney ÅŸi Atena, nu a făcut altceva decât să îÅŸi îndepărteze valorile trimiÅ£ându-le să se pregătească în străinătate (cazul Cameliei Potec) sau obligându-i să antreneze acolo (cazul lui Åžtefan Gherghel).

De asemenea, avem un preÅŸedinte al FederaÅ£iei Române de NataÅ£ie, care, întrebat într‑un interviu de către un jurnalist, dacă ÅŸtie care este ordinea procedeelor în proba de mixt (fluture, spate, bras ÅŸi liber), nu a ÅŸtiut ce să răspundă.

Cititorii probabil se întreabă, de unde ÅŸi până unde înverÅŸunarea autorului, de unde ÅŸi până unde ar fi România o Å£ară cu tradiÅ£ie în înot, aÅŸ putea spune că atâta timp cât suntem în stare să trimitem o sumedenie de sportivi la Facultăţile din Statele Unite ale Americii, atâta vreme cât înotul înseamnă în primul rând sănătate, într-o perioadă în care „McDonaldizarea“ societăţii este în prim-plan, mai ales noi, foÅŸtii practicanÅ£i ai acestui sport, suntem datori să tragem un semnal de alarmă.

Ce ar fi de făcut? În primul rând, implementarea unei mai bune organizări structurale a federaÅ£iei de resort. Cointeresarea fostelor glorii ale înotului românesc, prin angrenarea acestora în creÅŸterea popularităţii sportului. Accesarea fondurilor europene, implementarea unui program mai amplu de competiÅ£ii ÅŸi de renovare a piscinelor, sprijinirea programelor deja existente prin participarea alături de Ministerul Lucrărilor Publice ÅŸi Dezvoltării, ÅŸi multe altele.

Dar, din păcate pentru noi toÅ£i, iubitori ai acestui sport, peÅŸtele de la cap se împute.