I   Preambul

    DeÅŸi profund religios, Evul Mediu a consacrat termenul sport („desporte”, provenit din franceza medievală ÅŸi rămas ca atare în portugheza contemporană) zonei laice ÅŸi oarecum (dacă nu era vorba de „jocuri războinice”) nedemnă de cetăţeanii serioÅŸi. „Desporte” înseamna pur ÅŸi simplu „distracÅ£ie”. Zorii Evului Mediu au produs ÅŸi un divorÅ£ între întrecerile sportive (până atunci parte din viaÅ£a cetăţenească normală, până la a fi ÅŸi „auspiciate” religios, adica binecuvântate de cultele oficiale) ÅŸi religia creÅŸtină, motivul fiind caracterul violent sau care împingea la atitudini declasate. Jocurile de gladiatori, care duceau rafinamentul brutalităţii „studiate” până la moarte, au fost interzise de împaratul Honorius când un monah, Telemachus, a intervenit în arenă ca să fie crutat un gladiator ÅŸi a fost înjunghiat de adversarul acestuia, dornic sa nu-i fie refuzat supremul privilegiu: executarea luptătorului nedemn de pretenÅ£iile de „spectacol” ale vulgului. Ulterior, cursele de care au rămas sportul suveran al elitei dar ÅŸi centrul pasiunilor plebei, cei mai virtuoÅŸi împarati neputând să se sustragă uneori fascinaÅ£iei arenei, ca să nu mai vorbim că facÅ£iunile sportive deveniseră în Bizant facÅ£iuni politice ÅŸi însusi Iustinian cel Mare a fost pe punctul de a pierde tronul ca urmare a unei revolte începută la circ. Măcelurile între suporteri erau la ordinea zilei. Nimic virtuos ÅŸi desigur, nimic care să poata solicita privirea favorabilă a bisericii în toate acestea. PreoÅ£ii s-au situat rigid pe poziÅ£ia derivată dintr-un pasaj paulin despre cei care „aleargă după cununile pieritoare”, de fapt o metafora generică pentru strădaniile deÅŸarte de a obtine glorie în lume. Lumea circului ÅŸi a jocurilor a devenit un fel de „zonă gri” a societăţii, plină de „infamaÅ£i” sau, în cel mai bun caz, o distracÅ£ie tolerată cu o grimasă. Si aÅŸa a rămas până azi, în ciuda apariÅ£iei unor obiceiuri cu aer mai benign ÅŸi civilizat. Istoria consemnează repulsia oamenilor spirituali la sacrificarea multor virtuti umane unui zeu al faimei ÅŸi plăcerilor, iar părerile despre sport au fost net derogatorii în tabăra spiritualilor. Argumentele n-au lipsit niciodată. Regi morÅ£i din răni cauzate de turniruri. PotentaÅ£i irosind averi pentru jocuri sterile când săracii mureau de foame în stradă. Vanitatea, stăpâna suprema a distracÅ£iei umane...

    ApariÅ£ia marilor puteri laice a transformat sporturile într-un uriaÅŸ instrument de propagandă ÅŸi o mare industrie de produs reclamă ÅŸi bani. Intre „razboi între naÅ£iuni rivale dus cu alte mijloace” ÅŸi „spectacol care cultivă pofta de brutalitate ÅŸi dorinÅ£a de sciziune în tabere cu mijloace mai subtile dar în fond cu aceleaÅŸi forme”, sportul a fost bastardizat la aproape orice. Gimnaste lăsate gravide ca să le fie oprita creÅŸterea, ulterior supuse la avort ! Hitler însusi supervizând (oroare!) olimpiada care urma să demonstreze... superioritatea rasei ariene. Fosta RDG, devenita citadela „artificiilor chimice” a lagărului sovietic, sportivi apărând la tv ÅŸi povestind cum au fost schilodiÅ£i prin dopaj forÅ£at. Sportivi morÅ£i de epuizare, droguri, neglijenÅ£a criminală. Sportivi exploataÅ£i pentru bani. Sportivi pierzându-ÅŸi capul datorită banilor ÅŸi faimei,devenind astfel opusul imaginii pe care pretindeau că o cultivă. Åži întrucât fibra spirituală a omului poate fi ea însăşi minÅ£ită ÅŸi deturnată, sportul însuÅ£i devenit mijloc de propagare pentru spiritualităţi aberante, la limita unui comerÅ£ cu secte si sectanÅ£i.

Åži totuÅŸi... Răul nu este nimic prin sine. Răul este o deturnare a unor virtuÅ£i ÅŸi mijloace legitime de la scopul ÅŸi spiritul lor. Ce ne face de fapt cel mai rău este ca, în faÅ£a tentaÅ£iei, nu ÅŸtim ce sa spunem despre „cum este binele”. Imediat, apare argumentul subtil „toate sunt relative, fiecare să-ÅŸi vadă de interesele proprii”... Este rostul acestei rubrici, asumat cu modesta experienţă a autorului, să încerce să stabilească niÅŸte linii de conduită.Dacă suntem atenÅ£i, ele au existat,de fapt,dintotdeauna...

II   Sportul grec ÅŸi sportul roman

    Fără a absolutiza merite ÅŸi fără a ascunde că nu există bine absolut în vreo conduită sau un „role-model”, disocierea din titlu priveÅŸte mai puÅ£in spre niÅŸte modele absolute cât spre o anume linie de comportament. „Grec” ÅŸi „roman” înseamna mai puÅ£in etnii sau culturi cât niÅŸte atitudini umane...

    Sportul grec definea la origine o formă de antrenament a razboinicului pe timp de pace ÅŸi era privit ÅŸi acceptat ca dur, dar necesar social. Era un lucru Å£inând de vanitatea masculină, dar ÅŸi de nevoi stringente. Să examinăm „nevinovate” discipline olimpice ÅŸi vom întelege îndata. Åžtafeta însemna „ducerea rapidă a unui ordin în linia frontului”. Se ÅŸtie că „maraton” nu a însemnat prima dată o probă sportivă, ci un atlet alergând să prevină Atena că se caÅŸtigase o bătălie, dar se putea pierde alta. Aruncarea suliÅ£ei, tirul cu arcul ÅŸi sporturile combative nu mai au nevoie de o introducere specială,disciplina vorbeÅŸte de la sine. Dacă examinăm ce însemna „aruncarea ciocanului”, ea reprezenta, „aruncarea unei ulcele cu material incendiar peste un zid”, ca ÅŸi „saltul cu prajina”... peste parapetul unei cetăţi asediate. Dure, uneori brutale, dar derivând din necesităţi clare ale antrenamentului militar...
Sportul roman a aparut "niÅ£el invers", cand Roma republicană ajunsese o mare putere, armata era profesionalizată ÅŸi nu mai era util ca un civil să se antreneze în viata de zi cu zi pentru război. PotentaÅ£ii s-au gândit să "reediteze" pentru ceremonii de îngropare ale personajelor celebre, momente din bătaliile duse de legiuni. Pe scurt, în lipsă de televizor, le prezentau concetăţenilor "reenactment-uri"... pe bune, cu victime. La greci, sportul era ambasador al păcii. La romani, dimpotrivă, comemora ÅŸi elogia războaie de cucerire, sau legitima puterea ÅŸefilor unui stat ultra-militarist. Sportul roman, din aceasta cauză, a început ÅŸi s-a terminat ca show violent. Moartea nu era "musai" (luptele "cu moartea obligatorie pentru învins", "sine missio" au fost interzise sub imperiu) dar era privita ca firească, exceptând că gladiatorii erau cam scumpi de produs ÅŸi deci era normal sa fie cruÅ£aÅ£i, daca aveau prestaÅ£ie bună, nu de dragul umanismului, ci al banilor investiÅ£i. Pugilatul roman se făcea cu myrmex, adică mânuÅŸi cu un pinten de metal. Ducând la ce fel de răni se poate imagina...

    Sportul roman a fost de la început o distracÅ£ie ÅŸi atât, lăsata pe mâna celor decăzuÅ£i din drepturi ÅŸi uneori - un mijloc de a scapa societatea de ei, oferindu-i ca „bonus” frustrărilor cetăţii. La greci era cat se poate de normal să faci sport profesionist în calitate de cetăţean onorabil, erai chiar foarte bine privit. La romani existau cetăţeni care coborau în arenă, dar treaba era privită drept un fel de „eh, saracul”... sau „în ce hal a ajuns”. Commodus, descris romanÅ£at de filmul „Gladiator”, chiar a fost asasinat cu complicitatea pretorienilor.Dusese extravaganÅ£a până la a încerca să-ÅŸi serbeze „pompa consulara” (instaurarea în functia oficială de magistrat suprem) la circ, printre gladiatori...

    Sportul grec, când olimpiadele dobandiseră deja istorie, avea atleÅ£i sustinuti de oraÅŸul propriu, cu antrenor, medic, echipă de pregatire. In teorie, câÅŸtigau o cununa de frunze. In practică, victoria unui pugilist la olimpiadă (nitel mai greu de obtinut decat în K-1 actual, pentru că mânuÅŸile... erau de piele cu plăci de metal) te scutea de munca pe viata dacă nu erai un ins prea cheltuitor, pentru că "sponsorizări" de un talant de aur nu erau rare, ÅŸi asta însemna atunci cam 2,5 mil $ de acum. Adică, îÅ£i puteai sparge faÅ£a, rupe oasele ÅŸi la o adica muri (la greci nu era un incident dorit deloc, dar nu înseamna ca nu se întamplă) însa măcar ÅŸtiai pentru ce. In plus, pensii pe viata pentru locul I ÅŸi onoruri mergând până la statuie în agora. O statuie care costa ea însăşi un talant de argint...
Sportul roman se baza pe sclavi, campionii făceau ceva-ceva bani, dar de cele mai multe ori, ziceau merci să scape vii, eliberati ÅŸi cu o pensie (faimoasa chestiune cu spada de lemn, dar era o raritate ÅŸi asigura numai o existenta mediocră, în plus, spre deosebire de greci, depindea de un gest de bunavointă, neexistand nici un fel de reguli de acordare). Erau bine hraniÅ£i ÅŸi îngrijiÅ£i medical, întrucat erau o marfă de lux, dar cam atât. Dacă nu voiau să "presteze" ca lumea, puteau sfârÅŸi crucificaÅ£i sau cu alte suplicii înfioratoare. Au existat ÅŸi personaje îmbogăţite în arena, dar erau excepÅ£ia.

    Sportul grec era intens folosit ca "PR" în disputele de orgolii între oraÅŸe.Se cumpărau luptători dintr-o parte în alta, mai exact, erau momiÅ£i cu avantaje, se ofereau premii  substanÅ£iale victorioÅ£ilor. Se încercau trucuri, de la grosolan la subtil, pentru a smulge o victorie necinstită. Dar, până la urmă, era o parte din societatea normală. Au existat provocări între cetăţi care au ajuns să satisfacă orgoliile atât de bine încât de dragul lor... s-a renuntat la război. Au existat razboaie suspendate ca să poata fi desfăşurată o mare întrecere sportivă. Ramura de măslin ca simbol al păcii are acolo o origine cât se poate de legitimă...
     Sportul roman era parte din "panem et circenses" ÅŸi cam atât. Până ÅŸi cei care îi înÅ£elegeau funcÅ£ia ÅŸi foloasele nu-l puteau lăuda prea tare ÅŸi în general, filosofii cei mai favorabili au vorbit cel mult de semi-bine ÅŸi sferto-rău despre barbaria circului. Era o afacere de distracÅ£ie, profit ÅŸi orgoliu al puterii din cultura mârlanilor (căci aÅŸa îi cam considerau grecii pe romani, deh) care cuceriseră Mediterana de jur imprejur ÅŸi impuseseră lumea lor, civilizată dar brutală. (Åži grecii, ce-i drept, se făceau că uita că meseria de pirat era încă în "registrul oficial al ocupaÅ£iilor" pe vremea lui Homer, dar aÅŸa e istoria).
     Sportul grec a murit odată cu înglobarea Greciei în Imperiul Roman. DeÅŸi olimpiadele au continuat, împaraÅ£ii au fost geloÅŸi pe forÅ£a de imagine a acestor evenimente paÅŸnice ÅŸi fairplay ÅŸi le-au spoliat de semnificatia lor nobilă ÅŸi cu ascendent asupra societăţii. Sportul roman a murit greu, pentru că nici măcar primii împarati creÅŸtini nu puteau dicta poftei de sânge a cetăţii. Când a murit, a fost cu sacrilegiu ÅŸi martiriu, sau cu răscoală ÅŸi dezordine în cetate, ÅŸi nimeni dintre oamenii civilizati n-a părut să-l regrete prea tare. Evul Mediu a reînviat o pasiune strictă pentru discipline războinice ÅŸi  va stârni cu siguranţă un zâmbet să aflaÅ£i că în Å£ara fotbalului, ÅŸi anume Anglia, un urmas al faimosului Edward „Longshanks” (cel descris romanÅ£at in „Braveheart”) a impus tirul cu arcul ca singurul sport acceptat pentru ne-nobili, ba a supus la amenzi severe „jocurile prosteÅŸti în care se bate mingea cu mâna, piciorul sau băţul”.

    Åži totuÅŸi, nici sportul grec, nici cel roman nu au murit pana azi. Spiritul lor supravieÅ£uieÅŸte cu bune ÅŸi rele oriunde e vorba de „arenă” (nisipul care acoperea sudoarea ÅŸi sângele la circ)...