Campioana olimpică de la Jocurile Olimpice desfăşurate la Sydney în anul 2000, Andreea Răducan, nu este de acord cu o eventuală descentralizare a sportului românesc, deoarece consideră că «dacă ne lasă fiecare de capul nostru, totul ar deveni un haos». Fosta gimnastă îi încurajează pe toÅ£i cei care practică un sport neolimpic ÅŸi îi apreciază pentru efortul depus pentru a atinge înalta performanţă. Răducan mai spune că nu este tentată deocamdată de o carieră de antrenor ÅŸi că este mulÅ£umită cu activitatea pe care o prestează în acest moment ca membru al FundaÅ£iei Olimpice Române.

S.R.: Cum vezi gimnastica în 2010, mai avem antrenori capabili să aibă performanÅ£ele obÅ£inute de Bellu ÅŸi Bitang?

A.R.: Cred că o comparaÅ£ie cu ce au obÅ£inut antrenorii Octavian Bellu ÅŸi Mariana Bitang nu are rost, sunt niÅŸte performanÅ£e ÅŸi rezultate inegalabile. AÅŸ putea fi acuzată că sunt subiectivă, dar e greu de crezut că va reuÅŸi cineva să egaleze performanÅ£ele pe care aceÅŸti doi oameni le-au obÅ£inut de-a lungul anilor. Mi‑aduc aminte aici numai de cele cinci titluri mondiale câÅŸtigate consecutiv pe echipe, plus alte titluri olimpice sau europene.

S.R.: Te tentează o carieră de antrenor?

A.R.: Nu am spus niciodată nu, dar poate peste vreo 10 ani, nu acum. Când am terminat activitatea competiÅ£ională toată lumea m-a întrebat de ce nu merg să antrenez, dar mi se părea prea mult să continui acelaÅŸi program după ce îmi petrecusem 15 ani din viaţă în sala de gimnastică. Sigur, nu mai eram eu cea care executam exerciÅ£iile, dar totuÅŸi era de ajuns.

S.R.: Cum îi atragem pe cei care vin din urmă către sala de gimnastică, cum vezi pepinierele?

A.R.: La patru ani, vârsta la care eu am început sportul de performanţă, nu ai cum să chemi un copil în sală. Gimnastica este un sport foarte elegant ÅŸi foarte frumos, dar este un sport dur; nu poÅ£i să chemi o fetiţă sau un băiat la patru ani ÅŸi să-i pui să facă 40 de genoflexiuni, 100 de flotări ÅŸi tot atâtea abdomene. Eu aÅŸa am început acest sport, m-am dus în sala de gimnastică să-mi consum energia ÅŸi asta am făcut până am intrat la ÅŸcoală. Gimnastica este un sport care cere foarte mult ÅŸi dacă nu-Å£i place, nu reziÅŸti. Sunt ÅŸi perioade în care nici nu-Å£i doreÅŸti să mai auzi de sport, nici de sala de antrenament, nici de nimic, vrei doar să-Å£i vezi de-ale tale, dar trebuie să ai ceva pentru acest sport, dacă nu ai pasiune ÅŸi nu găseÅŸti provocarea în fiecare zi în ceea ce se întâmplă la un antrenament, e greu să ajungi sus. Perioada în care trebuie să te antrenezi până să ajungi să reprezinÅ£i România la cele mai importante competiÅ£ii este destul de mare. Dacă o gimnastă este bună auzim de ea la 15-16 ani, însă ea munceÅŸte de la patru ani. Pe drumul acesta se pierd foarte mulÅ£i, fie din cauză că nu reziÅŸti programului, fie că ai probleme de sănătate sau pentru că vrei să‑ţi vezi doar de ÅŸcoală ÅŸi atât, nu e simplu deloc, de asta spun că trebuie să-Å£i placă tot ce faci.

S.R.: Cum vezi confruntarea dintre sporturile olimpice vs sporturile neolimpice?

A.R.: Mai întâi trebui să vedem motivele pentru care anumite sporturi sunt neolimpice. Însă nu mi se pare corectă această confruntare, pentru că efortul ÅŸi munca depuse de un sportiv care practică un sport neolimpic sunt egale cu efortul ÅŸi munca depuse de un sportiv care practică un sport olimpic. Åži omul acela dedică timp ÅŸi face sacrificii pentru a ajunge la performanţă. Faptul că practică un sport neolimpic sau că nu reuÅŸeÅŸte să participe la Jocurile Olimpice, cea mai importantă competiÅ£ie sportivă, nu e vina lui. ToÅ£i fac asta pentru că le place. Pe toÅ£i cei care practică un sport neolimpic îi respect ÅŸi îi apreciez.

S.R.: Cum priveÅŸti descentralizarea sportului?

A.R.: E destul de complicat să dau un răspuns la întrebarea aceasta, totuÅŸi ar fi destul de complicat, pentru că toată viaÅ£a am fost obiÅŸnuiÅ£i să lucrăm cu bani centralizaÅ£i ÅŸi să ÅŸtim ce are fiecare de făcut. Brusc, mai ales în vremurile actuale, care nu sunt deloc simple, fiecare să facă ceva de capul lui, ar deveni un adevărat haos. Că e bine sau nu, nu cred că există cineva care să dea un răspuns, probabil e vorba de cât de bine ÅŸtie fiecare federaÅ£ie să se managerieze. Sincer, nu cred că e cea mai bună soluÅ£ie (n.r. - descentralizarea). Dacă ne lasă fiecare de capul nostru, totul ar deveni un haos.

S.R.: Ce crezi despre iniÅ£iativa de a înfiinÅ£a un singur minister care să se ocupe doar de probleme sportive, fără a mai exista un minister comun pentru educaÅ£ie, tineret ÅŸi sport?

A.R.: Åžtiu că foarte mulÅ£i oameni din sport s-au zbătut pentru a rămâ­ne un singur Minister al Sportului, cred că cel mai bine ar fi să ne lase pe noi deoparte cu sportul nostru, să ne facem treaba atât cât ÅŸtim noi, să încercăm să găsim resurse ÅŸi să primim suport pe cât posibil. Sportul este acum ÅŸi cu tineretul ÅŸi cu educaÅ£ia ÅŸi fiecare trage pentru bucăţica lui.

S.R.: Ce doreÅŸte în acest moment Andreea Răducan?

A.R.: Eu deocamdată fac ceea ce îmi place, la FundaÅ£ia Olimpică Română unde lucrez acum am făcut o serie de proiecte de promovare a celor care ne-au reprezentat la Jocurile Olimpice de la Beijing, încercăm să adunăm fonduri pentru proiecte sociale pentru că avem o listă cu câÅ£iva foÅŸti sportivi pe care vrem să-i ajutăm, să le oferim cât de cât un suport. În proiectele sociale intră ÅŸi accidentele pe care le-au suferit doi dintre gimnaÅŸti, Andreea Chelaru ÅŸi Bogdan CreÅ£u de la BraÅŸov, cărora încercăm să le dăm o rentă socială care nu este foarte mare, dar care este foarte importantă pentru ei. În sportul de masă mă implic eu împreună cu colegii mei de la FundaÅ£ia Olimpică Româ­nă, am mers în ÅŸcoli ÅŸi am vorbit cât de important este să facem miÅŸcare, cam asta e datoria noastră, uneori ne iese mai bine, alteori mai puÅ£in bine, ideea este să ne străduim, eu cel puÅ£in mă străduiesc. Faptul că lucrez cu oamenii din sport ÅŸi faptul că vorbesc despre sport este o chestie care îmi place, asta am făcut de mică, am în sânge sportul, nu am cum să mă detaÅŸez sau să stau deoparte. Poate peste cinci sau zece ani o să mă reorientez ÅŸi o să‑mi doresc să fac altceva, dar ce fac acum, fac cu drag. Orice aÅŸ alege să fac în viaţă, trebuie să fac cu drag, curiozitate ÅŸi plăcere, altfel nu-mi iese nimic. Pasiunea este cea mai importantă, o descoperi, chiar dacă la început nu ÅŸtii exact cum stă treaba, pe parcurs îÅ£i dai seama. 

S.R.: Dacă ar fi să te gândeÅŸti la trei mari personalităţi ale lumii sportive din România, care ar fi acelea?

A.R.: Patzaichin, Hagi, Nadia (n.r. Comăneci) ÅŸi al patrulea este Ion Å¢iriac. Îi apreciez pentru lucrurile pe care le fac în afara sălilor de sport ÅŸi pentru modul în care promovează sportul, îi apreciez ca oameni.