În perioada recentă, noÅ£iunea de cod al războinicului se identifică în minÅ£ile majorităţii oamenilor cu „Bushido“ sau, cel puÅ£in, cu filosofiile orientale ale războiului. Pragmatic vorbind, e remarcabil… cât de puÅ£in succes au avut aceste state în război, ele fiind frecvent reduse la tăcere de tehnologia occidentală. Dar nu despre aceasta e vorba aici. Timp de decenii, în perioada sfârÅŸitului secolului 19 până la epoca interbelică din secolul trecut, comunitatea istoricilor a avut numeroase controverse legate de o entitate, vag definită ÅŸi contestată de unii, numită „indoeuropeni“. De la naziÅŸti, care căutau în această noÅ£iune justificarea supremaÅ£iei ariene ÅŸi până la istorici serioÅŸi, care căutau să explice manifestări comune de religie, comportament, concepÅ£ie despre lume la popoare aflate la distanÅ£e mari în timp ÅŸi spaÅ£iu, toată lumea a emis câte o ipoteză. Nu ÅŸtim nici până azi dacă „indoeuropeni“ e o noÅ£iune într-adevăr etnică, dacă a existat o rasă originară care s-a segregat ulterior în mai multe popoare. Un faimos filolog, prof. Georges Dumezil¹, a identificat însă ceva: numeroase popoare autoidentificate ca „rasă nobilă“, care au desfăşurat războaie de cucerire agresive în timpul epocii antice timpurii (epoca bronzului-începutul epocii fierului) aveau denumiri asemănătoare pentru zeii din panteon, funcÅ£ii asemănătoare pentru organizarea cosmosului ÅŸi concepÅ£ii asemănătoare pentru organizarea societăţii. Poate nu este vorba de o comunitate de rasă, ci de ceva mult mai interesant, o comunitate de cult ÅŸi concepÅ£ii religioase ÅŸi filosofice. De la indieni până la greci ÅŸi romani, ei au conceput lumea ca fiind terenul de manifestare a cinci forte primordiale: naÅŸterea ÅŸi moartea cosmosului, războiul, naÅŸterea ÅŸi moartea microcosmosului (omul). FuncÅ£ia războinică, centrală, era sprijinită de un vast arsenal de concepÅ£ii strategice ÅŸi inovaÅ£ie tehnologică. Când indoeuropenii atacau un alt popor, de obicei foloseau invenÅ£ii care aduceau avantaje strategice sau arme ÅŸi tactici perfecÅ£ionate care produceau efecte teribile asupra celor atacaÅ£i. Bronz contra piatra ÅŸlefuită, fier contra bronz, care de luptă contra infanterie, săgeÅ£i în valuri contra călăreÅ£ilor, întotdeauna era vorba de un „truc“ care anihila prin inovaÅ£ie numărul soldaÅ£ilor, puterea fortificaÅ£iilor, forÅ£a brută.
Pe de altă parte, pe măsură ce societăţile primitive au avansat, indoeuropenii au elaborat concepÅ£ii detaliate despre cum sunt războinicii în afara câmpului de luptă, proeminenÅ£e fiind două aspecte: războinicul care are ca arsenal numai sabia, nu ÅŸi cuvântul, nu este demn de calitatea de războinic. În altă ordine de idei, războinicii iau la cunoÅŸtinţă că „om“ înseamnă „bărbat ÅŸi femeie“ ÅŸi devin adepÅ£i ai unor coduri elaborate de comportament faţă de „sexul frumos“, unde, între manifestări ale virilităţii pe faÅ£a ÅŸi sublimarea lor completa prin arta, putem întâlni aproape orice, dar puÅ£ine lucruri la întâmplare. Orice gest al unui militar avea o justificare. PercepÅ£ia faptului de bun simt că războiul este o dramă a dus la dorinÅ£a de a avea comportamentul războinic justificat de legi, principii, precepte.
În mod interesant, examinând în această cheie faimoasele cinci „Scrisori“ ale lui Eminescu, vom identifica uÅŸor, în „centrul“ celor 5, în „Scrisoarea III“, rezumate sau palimpseste ale acestui cod războinic străvechi. O primă parte se referă la un război pe faţă, în care ingeniozitatea pune frâu brutalităţii iar apărarea propriului teritoriu este nobila cauză care înfrânge forÅ£a ÅŸi numărul. O a doua parte, comutând registrul la distanţă de secole, este războiul prin cuvânt (pamfletul politic) dus contra societăţii decăzute. La mijloc găsim o delicată scrisoare de dragoste, unde cuvântul final înalţă mulÅ£umire lui Dumnezeu însuÅŸi pentru darul vieÅ£ii (recâÅŸtigat pe câmpul de luptă) ÅŸi pentru darul iubirii. Partea tulburătoare a acestor lucruri este că Eminescu a scris la o generaÅ£ie înainte de Dumezil, pe vremea când civilizaÅ£ia indiană ÅŸi persană erau abia studiate iar aceste concepÅ£ii – departe de a fi cristalizate…
¹ Notă: vom cita, din numeroasele lucrări ale lui Dumezil, una mai accesibilă nespecialiÅŸtilor, numită „Fericirea ÅŸi nefericirea“.