"Doamna atletismului românesc", Iolanda BalaÅŸ Söter, împlineÅŸte pe 12 decembrie o frumoasă vârstă. Prilej de rememorare a unei cariere de excepÅ£ie la săritura în înălÅ£ime: două titluri olimpice, la Roma în 1960 ÅŸi la Tokyo în 1964, tot atâtea medalii de aur europene, la Stockholm în 1958 ÅŸi la Belgrad în 1962, nouă trofee de campioană balcanică, deÅ£inătoare a 14 recorduri mondiale, cinci olimpice în aer liber ÅŸi patru în sală, neînvinsă timp de peste 10 ani, între decembrie 1956 ÅŸi iunie 1967, cu 142 de victorii consecutive, cu care a intrat în Guinness Book, recordmană a lumii timp de un sfert de secol, între 1956 ÅŸi 1971, cea mai bună atletă din lume în 1964 ÅŸi 1965 ÅŸi cea mai bună sportivă a României în 1959, 1960, 1961, 1964, 1965. A fost preÅŸedinte al FederaÅ£iei Române de Atletism din 1990 până în 2005, după care a preluat conducerea FundaÅ£iei Atletismului Românesc ÅŸi cea de preÅŸedinte de onoare al FRA. Dintre numeroasele distincÅ£ii primite amintim Trofeul Mohamed Taher, din partea CIO, Marea Plachetă de Aur a IAAF, Ordinul NaÅ£ional "Steaua României" în grad de ofiÅ£er, Ordinul "Meritul Sportiv" clasa I, Maestru Emerit al sportului.

DiscuÅ£ia noastră a pornit de la denumirea de sport rege. Dacă ne uităm la istoria Jocurilor Olimpice, avem dovada că, încă din antichitate, se practica atletismul, care era considerat un sport prioritar. Model preluat de era modernă a lui Pierre de Coubertin, până-n zilele noastre. În această lungă perioadă a crescut numărul ţărilor participante, federaÅ£ia internaÅ£ională (IAAF) ajungând la 213 membri, mai mulÅ£i decât sunt la ONU! Care sunt reprezentaÅ£i nu numai la Jocurile Olimpice, ci ÅŸi la Campionatele Mondiale, Europene, Jocurile Panamericane, Asiatice etc. Răspunsul e unul singur: Atletismul este adevăratul sport rege. Dovadă că la Paris, München sau Madrid marile stadioane au piste de atletism. Păcat că în capitala ţării noastre nu avem o asemenea arenă naÅ£ională, cum este la Cluj, de exemplu.

S.R.: Cum aţi ajuns la atletism?
I.B.S.: M-am născut la TimiÅŸoara, unde la marile cluburi era o altă mentalitate faţă de sport. Îndrumată de părinÅ£i, am participat la diverse competiÅ£ii atletice ÅŸcolare de cros, alergări pe distanÅ£e scurte, sărituri. Mi-a plăcut cum sărea Ion Söter la înălÅ£ime, mergând ulterior, amândoi, la Clubul Central al Armatei (CCA), unde am găsit sprijin total. M-am antrenat cu Hansi (Ion Söter), cu care m-am căsătorit în 1953, stabilind primul meu record naÅ£ional la juniori, 1,47 metri. A urmat cel de seniori, 1,74, în 1957, la meciul România-Bulgaria. Åži apoi calvarul primei prezenÅ£e olim­pice, la Melbourne.

S.R.: Unde aţi plecat fără antrenor.
I.B.S.: Lui Hansi nu i-au dat voie să meargă, motivând că ar putea rămâne în Australia, unde avea un frate. Com­etiÅ£ia s-a desfăşurat pe o vreme imposibilă pentru noi, europenii. Am sărit doar 1,67 m, cu care am ocupat locul 5. La întoarcere am simÅ£it o mare durere în suflet, fiind acuzată că am vândut medalia americancei Mildred McDanniel. Iar în următorii doi ani n-am mai primit niciun sprijin financiar. Am continuat să mă pregătesc cu Hansi, corectând recordul mondial al chinezoaicei Cen Fen Yun, 1,77.

S.R.: A urmat marea revanşă din cetatea eternă.
I.B.S.: La Roma, unde l-am avut alături pe Söter, după ce m-am dus personal la Gheorghiu Dej, am câÅŸtigat, cu un nou record olimpic, 1,85. Performanţă repetată peste patru ani la Tokyo, unde am văzut o altă lume. Au urmat o serie de invitaÅ£ii la concursuri de sală în SUA. La unul dintre ele am suferit o accidentare la tendonul achilian, după care am fost nevoită să mă retrag. Am trecut la cabinetul metodic al clubului Steaua, fiind apoi o perioadă antrenoare.

S.R.: Ce s-a întâmplat după 1990?
I.B.S.: Din 1990 până în 2005 am fost preÅŸedinte al FederaÅ£iei Române de Atletism. Am reuÅŸit, cu ajutorul sponsorilor, să montăm piste sintetice de poliuretan pe 15 stadioane din Å£ară ÅŸi să construim actualul sediu al FederaÅ£iei ÅŸi FundaÅ£iei. Mă mândresc cu ce am realizat ÅŸi sper să văd încheierea modernizării stadionului de la Åžosea.

S.R.: AÅ£i avut ÅŸi alte pasiuni?
I.B.S.: Ne-a plăcut mult muzica simfonică. În biblioteca noastră erau la loc de cinste discurile cu înregistrările concertelor cu muzică de Beethoven sau Chopin. În funcÅ£ie de timp, mergeam ÅŸi la Ateneu.

S.R.: Care e cel mai drag trofeu?
I.B.S.: Medalia olimpică de aur de la Roma. Când o văd, îmi amintesc că ziariÅŸtii m-au numit atunci Căprioara din CarpaÅ£i. Regret că pe vremea mea nu se organizau campionate ale lumii.

S.R.: Când vom mai avea o campioană olimpică la înălÅ£ime?
I.B.S.: Oana Pantelimon a luat bron­zul la Sydney, iar Monica Iagăr a câÅŸtigat aurul european. Esthera Petre, campioana mondială de juniori de anul acesta, ÅŸi-a realizat baremul pentru Jocurile Olimpice de la Londra, cu 1,98. Mai are de lucru până să le învingă pe atletele care sar constant peste 2 metri. Sau poate face o surpriză tocmai acolo!