Este cursa care se desfăşoară la cea mai mare altitudine din lume, punctul de start fiind la 5.300 de metri… Este trecută în Cartea Recordurilor…

Poartă denumirea oficială de Maratonul Tenzing Hillary Everest… Åži este visul oricărui maratonist. Unul dintre colegii noÅŸtri jurnaliÅŸti, Marian Chiriac,maratonist „în timpul liber“, a reuÅŸit să ajungă acolo în acest an! Povestea lui este incredibilă: „Până să ajung propriu-zis la punctul de start al maratonului am avut drum lung de străbătut. Pentru a ajunge numai în Kathmandu am mers fix 24 de ore, cu două escale. În capitala Nepalului e o altă lume, diversă, spectaculoasă, stranie. Din Kathmandu am luat un avion intern până în Lukla. De aici am mers pe jos timp de două timp în care am dormit în cort. Trei nopÅ£i am dormit în zăpadă. Am suferit de rău de altitudine. Nu credeam că e atât de greu să păşeÅŸti în condiÅ£ii de oxygen puÅ£in“.

„Nepalezii zboară de la o piatră la alta“

Despre cursă, Chiriac nu a avut aÅŸa multe de povestit: „S-a desfăşurat pe o potecă de munte, cu gheaţă ÅŸi zăpadă pe primii 5 kilometri, apoi cu noroi ÅŸi multe pietre, în timp ce în jur peisajul era realmente fabulos. Am coborât peste 3.000 de m, altitudine cumulată ÅŸi am urcat aproape 2.000 m. Sincer, nu ÅŸtiu de unde am avut putere să duc cursa la bun sfârÅŸit, într-un timp rezonabil (ba aÅŸ spune chiar competitiv) pentru un ne-localnic: puÅ£in peste ÅŸapte ore ÅŸi jumătate. Ne-localnic, adică nu nepalez sau indian. Primii, mai ales, nu au probleme cu altitudinea, parcă zboară de pe o piatră pe alta“.

Trei straturi de haine

La maratonul din acest an s-au înscris 105 participanÅ£i, dintre care aproape jumătate „occidentali“ (europeni – mulÅ£i germani, nord-americani, din Noua Zeelandă sau Africa de Sud). Numărul redus de participanÅ£i – Å£inând cont că la cursele de marathon din oraÅŸe pot participa zeci de mii de alergători - se explică prin faptul că sunt aproape imposibil de organizat deplasarea ÅŸi cazarea în zona himalayană a unui număr foarte mare de alergători (circa 60 este o cifră rezonabilă). Chiriac a dezvăluit un amănunt inedit: „Cursa am alergat-o îmbrăcat cu trei straturi de haine: un tricou din partea organizatorilor (situaÅ£ie neobiÅŸnuită, dar condiÅ£ie obligatorie în acest caz), un polar (la start era un frig de crăpau pietrele, iar la sosire bătea vânt rece) ÅŸi, cel mai aproape de piele, un alt tricou.

Un vis foarte vechi

Visul de a alerga un marathon l-a urmărit mereu pe Marian Chiriac: „În 1986, pe când aveam 20 de ani, am decis să alerg o cursă pe cont propriu, pentru că pe vremea aceea nu existau concursuri publice. Prin mai acel an, am alergat de unul singur, pe stadionul din complexul Lacul Tei din BucureÅŸti, 105 ture de pistă. Desigur, ÅŸi încă vreo 200 de metri, ca să iasă distanÅ£a clasică. Aceea a fost prima mea cursă de maraton, alergată în vreo patru ore ÅŸi jumătate. Fără niciun fel de antrenament, fără spectatori, fără alÅ£i competitori“

În urmă cu doi ani, Marian Chiriac a decis să alerge cu metodă ÅŸi a reuÅŸit să termine patru curse, toate extrem de importante pentru el. Este vorba de Maratonul Saharei (în februarie, în Algeria), de maratonul DHL (în iunie), de maratonul Pietrei Craiului (octombrie) ÅŸi de maratonul de la Atena (octombrie). „Fie care dintre aceste curse a însemnat enorm pentru mine, mai ales pentru că am reuÅŸit să îmi îndeplinesc unele visuri: să văd deÅŸertul, să termin o cursă în circa patru ore, să alerg o cursă de marathon montan sau să alerg pe traseul clasic al maratonului, cel făcut ÅŸi de eroii copilăriei mele, Philippides ÅŸi Spiros Louis“, a povestit Chiriac. În cariera de alergător a lui Chiriac figurează ÅŸi o cursă cu totul specială, aceea de strângere de fonduri, organizată în memoria lui Terry Fox, tânărul canadian bolnav de cancer care, până cu puÅ£in timp înainte de a muri, a alergat zilnic câte un maraton, chiar dacă nu avea un picior.