Nu este o boală, dar are simptomele unei boli, cel predominant fiind senzaÅ£ia că lucruri pe care sportivul le putea executa uÅŸor (sau adversari care cedau cu uÅŸurinţă) devin obstacole de netrecut. Progresele de la antrenament nu pot fi livrate în competiÅ£ie, ba chiar se produc rezultate contrare aÅŸteptărilor. Apare la sportivii care au dobândit experienţă ÅŸi fac primul salt spre marea performanţă ÅŸi uneori poate compromite total evoluÅ£ia, prin cumul de neîncredere, comunicare rea cu antrenorul ÅŸi echipa, eforturi eronat direcÅ£ionate. Nu e o regulă, pentru că există ÅŸi sportivi cu evoluÅ£ie „netedă“, dar poate afecta potenÅ£ial vorbind pe oricine. Acest moment de criză este frecvent o durere de creÅŸtere, mesajul că sportivul ÅŸi-a lărgit orizontul, comparabil cu un râu care a atins câmpia: curgerea nu mai e vertiginoasă ÅŸi, dacă resursele nu sunt bine calculate („albia“ nu e bine trasată) se va ajunge la irosirea „în suprafaţă“. Ceea ce era cândva un torent violent devine o pânză de apă leneşă. Sportivii inteligenÅ£i, cu minte agilă ÅŸi cercetătoare, care au talentul de a anticipa problemele, recepÅ£ionează uneori cel mai rău această „maladie“, întrucât însăşi mintea ageră le joacă festa de a exagera problemele. Oricât de pozitiv am privi, momentul de criză în sine este întotdeauna neplăcut... ÅŸi, aÅŸa cum vom vedea mai târziu, e rară o carieră bogată cu numai un moment critic.
Pierderea printre noÅ£iuni: Analizând puÅ£in ce se petrece, dacă la debut începătorii plini de încredere consideră dificultăţile uÅŸor de abordat ÅŸi îÅŸi permit luxul să le atace una câte una (dacă sunt bine conduÅŸi...), un sportiv avansat resimte răspunderea de a trebui să ia din ce în ce mai multe decizii pe cont propriu. Multe lucruri care erau uÅŸor de transat în „alb sau negru“ devin din ce în ce mai omogen „gri“. Apar multe decizii care trebuie luate cântărind situaÅ£ii care par egale. Când A e radical diferit de B, dar amândouă par la fel de bune ca soluÅ£ie, ce să alegi?
Conduita de negare: Ceea ce rezultă, de obicei, este o provocare pe care ego-ul (care sportiv talentat ÅŸi avansat n-are orgolii...?) o poate prelua într-un mod păgubos: „Nu are voie să mi se întâmple mie aÅŸa ceva, sunt sigur în stare...“. Dacă problemele nu sunt discernute, apare eÅŸecul. Un adversar mediocru pune probleme prea mari. Eh, ghinion. Data viitoare... Pe urmă vine o înfrângere, apoi senzaÅ£ia de plafonare. Nu se poate, rezolv „eu“ asta, îÅŸi spune ego-ul. Åži urmează...
Decizii pripite, anxietate, pierderea printre probleme: Sportivii ajunÅŸi în faza aceasta dau semne de indisciplină sau, când sunt prin natură ascultători, temporizează executarea sarcinilor cu tot felul de pretexte. Alteori fac ceea ce se cheamă „fuga înainte“: pentru a nu resimÅ£i neplăcerea psihologică a situaÅ£iei, se aruncă în rezolvarea „la grămadă“ a numeroase treburi. La competiÅ£ie devin febril interesaÅ£i de bandaje, de cum stă shortul, de ce tehnici a făcut adversarul la încălzire. Pun multe întrebări, nu aÅŸteaptă răspunsuri. Au aerul nemulÅ£umit că „ar putea primi ceva mai bun“. Alteori, sportivi cunoscuÅ£i drept naturi cumsecade, devin dificili cu partenerii la antrenamente, iar cei deja dificili – aproape insuportabili. Nimic nu e bine, totdeauna sunt de vină ceilalÅ£i. „Nu mă ajutaÅ£i destul“, pare să fie reproÅŸul de pe buze.
DuÅŸmanul cel mare – frustrarea: Acum „boala“ este prezentă „cu acte“ ÅŸi apare frustrarea. Proverbul chinez „pentru un ultim coÅŸ de pământ lipsă muntele nu ajunge la lună“ reflectă cel mai bine senzaÅ£ia. E greu de înÅ£eles (deÅŸi înainte părea uÅŸor) că diferenÅ£a între „90% bine“ ÅŸi „100% bine“ necesită nu „10% în plus“, ci, uneori, „100% altfel“. De obicei, forma agravată a conduitei de negare („nu pot fi eu de vină pentru aÅŸa ceva“) duce de această dată la antipatie mocnită ÅŸi, până la urmă, pe faţă. De aici până la zdruncinarea încrederii în echipă, certuri ÅŸi abandon mai e numai puÅ£in...
Remediile...
Dacă a apucat să ajungă în forma finală, criza poate compromite cu uÅŸurinţă un an din carieră. Aproape că nu cunosc sportiv din „prima ligă“ care să nu fi trecut două hopuri ÅŸi niciunul care să nu fi avut măcar unul singur. Principalul moment neplăcut este depăşirea eÅŸecului în echipă.
Sporturile de luptă sunt individuale dar au nevoie de o echipă mai mult ca altele... Tocmai pentru că sportivul ÅŸtie că urcă singur în ring, dar, la momentul când o face, s-au consumat ani de zile de muncă în colectiv. La momentul critic, este esenÅ£ial să ne amintim cu încredere câteva principii simple: progresul este ceva colectiv; echipa poate răsplăti sportivul, subiectiv vorbind, la fel de bine pentru o înfrângere cât poate un premiu oarecare să răsplătească o victorie; învăţăm unii de la alÅ£ii; o problemă corect formulată e pe jumătate rezolvată.
Întoarcerea la baze – medicament de bază: Tocmai pentru că „boala“ se produce, oarecum, prin „intoxicare tehnică“ (prea multe situaÅ£ii complexe necesită ana­lize prea complexe), este nevoie de o întoarcere la baze din perspectiva avansatului. Tehnic, acest lucru este greu de descris, dar orice antrenor cu experienţă ÅŸtie ce înseamnă. Este o consolidare a clădirii pornind de la temelie, dar nu ca ÅŸi cum rămâne atât cât era, ci ca ÅŸi cum urmează să fie supraetajată.
Briciul lui Occam – nodul problemei: Minim de gesturi trebuie să acopere maxim de situaÅ£ii tactice. ScăpaÅ£i de complicaÅ£ii! Sigur, necesită un efort de gândire creatoare, dar rezultatul este întotdeauna pe măsură! Minim de informaÅ£ii trebuie să acopere maxim de concluzii despre adversar. Altfel, ne înecăm tactic. Sportivul trebuie să conÅŸtientizeze că analizăm, luăm decizii ÅŸi executăm cu creierul, deci, dacă formularea problemei este prolixă („sunt avansat, ÅŸtiu despre asta ÅŸi x, ÅŸi y, ÅŸi z), el se va afla, paradoxal, în inferioritate de resurse mentale faţă de un începător, care nu ÅŸtie atât de multe dar, tocmai de aceea, are mai puÅ£ină bătaie de cap ca să reacÅ£ioneze „văzând ÅŸi făcând“.
Jocul – „pastila magică“: Puntea între instinct ÅŸi raÅ£iune este frecvent jocul. Jocul detensionează mintea pentru că pune în paranteze de la bun început orice miză înaltă. El are răsplata în amuzament ÅŸi cooperare cu echipa ÅŸi de aceea distruge ÅŸi frustrarea. În plus, obiectiv, este cel mai simplu mod de cooperare între raÅ£iune ÅŸi instinct. Drill-uri sub formă de joc pot concentra în puÅ£ine date soluÅ£ii foarte complexe. Am dat de altfel exemple de drill mental în articolele precedente. E suficient să fim creativi ÅŸi la obiect, vom putea construi rutine care să antreneze sportivii fără presiune dar cu eficienţă.
Alternative pentru minÅ£ile neliniÅŸtite: MulÅ£i sportivi consideră că lărgirea orizontului ÅŸi răspunsuri din ce în ce mai mul­te la întrebările puse de un intelect puternic sunt lucruri indispensabile. Ei pot găsi dificil să „coboare ÅŸtacheta“, pot să interpreteze drept copilării sau pierdere de vreme situaÅ£iile precedente. Uneori, e bine ca ei să practice un sport înrudit sau, alteori, chiar depărtat ca parametri de cel „de bază“. Un kickboxer poate face luptă la sol. Dar acelaÅŸi kickboxer poate să aloce puÅ£in timp tirului cu arcul, o disciplină unde concentrarea este indispensabilă. În acest fel evităm ca mintea „pusă pe întrebări“ să rămână fără „material de măcinat“ ÅŸi să se întoarcă într-un mod dezordonat asupra construirii performanÅ£ei.
Modestia autentică: Un sfat final. FiÅ£i încrezători cu măsură. Poate că momentul critic va revela ÅŸi ceva de care ne temem: există limite în noi care nu pot fi trecute. Dar ce rost ar avea să facem „sport de performanţă“ dacă nu am vrea să le întâlnim? Multă lume ÅŸtie ce e modestia ÅŸi destui de mulÅ£i cred că o practică. Dar este „modest fără buletin“ cel care crede că poate să-ÅŸi înfrâneze mândria fără să fi cunoscut pe piele proprie asprimea luptei cu o limită de netrecut... Åži este arogant în forma mascată cel care spune „eh, atât am putut ÅŸi eu“, aÅŸteptând (paradoxal) să fie lăudat („ei, lasă, nu e aÅŸa rău“), în loc să gândească „ÅŸtiu din experienţă că soluÅ£ia care apare când nu mai ai soluÅ£ii este un dar făcut minÅ£ii de inimă“.