În urmă cu aproape douăzeci de ani, când eram pe punctul de a deveni un tânăr medic „înfipt” şi foarte convins că are lucruri importante de spus lumii, am avut de elaborat nişte texte cu un caracter creativ. Era vorba de interpretări personale, de a găsi idei inovatoare, de a rupe nişte tipare. Cu încrederea începătorului, am pornit la treabă, convins că mă vor ajuta capacităţile, talentul, încrezător în faima mea de om bun de gură. Ei bine, nu. Nu ieşea nimic. La început am intrat în conduita de negare tipică momentului când nu reuşim să ne depăşim aroganţa: nu se poate, nu are voie să mi se întâmple mie „chestia” asta. Dar, după încă vreo două săptămâni, mă confruntam cu aceeaşi senzaţie de minte vidă în faţa aceleiaşi pagini albe...
Am apelat la un mentor al meu din acei ani, un om cu modalităţi de gândire neconforme tiparelor. După puţină gândire şi după ce a umilit pretenţiile mele de persoană care crede că poate să-şi educe semenii, amicul meu mi-a pus o întrebare şocantă. „Ai la facultate vreun curs plicticos, unul care are faimă că profesorul ăla întâi te enervează şi apoi te adoarme?” Desigur, aveam şi aşa ceva. Preda în anul terminal un domn profesor scorţos, soiul pe care la nervi îl numeşti „imbecil doct” iar în momentele bonome îl compari cu Marius Chicoş Rostogan. „Ei bine”, a spus amicul, „să faci bine să te duci la cursurile domnului ăsta cu religiozitate, să iei notiţe, să fii silitor, ca şi cum eşti cel mai fidel discipol, iar cuvintele pe care le rosteşte sunt, pentru tine, cele care vor face deosebirea dintre un medic bun şi un incapabil ucigaş de oameni.”Nu mi-a venit să cred. Apoi am crezut că mă ia peste picior. Când mi-am dat seama că vorbea serios... ce era să fac, promisesem că o să execut fără crâcnire ce-mi va spune... Am mers la cursuri. Eram furios pe mine, pe mentorul meu, pe domnul pedagog de şcoală veche şi pe clişeele groaznice de care făceau mişto toţi colegii, rostite cu o voce incoloră, care îţi tocea timpanele. Domnul profesor nu suporta să spui „consultaţie”. „Consultaţie” era o expresie aparţinând oamenilor rudimentari. La cursul dânsului, ea se numea „abordarea euristică a problematicii globale a pacientului”. Chestia care-ţi calicea ultima brumă de bunăstare sufletească, fiindcă tot cursul era ghiftuit la refuz cu asemenea savantlâcuri deşarte.
Dar, ce era să fac, furia, contrarierea şi frustrarea m-au făcut să-mi execut sarcina. Am luat notiţe silitor. Am scobit cu tenacitate printre expresiile aiuritoare, agăţăndu-mă de orice lucru care mă putea face să apreciez pozitiv pelteaua fadă. Citeam şi reciteam, încer-când să nu crâcnesc... Şi, după trei săptămâni de caznă, a venit minunea. Eram în plin curs, vocea domnului profesor picura, savant şi găunos, iar eu m-am trezit scriind. Cu patimă, cu furie, cu talent, cu o revărsare de expresii noi. Îmi veneau idei insolite, şi totuşi atât de bune, încât, câteva clipe, m-a apucat frica.
După care, desigur, mi-a venit să râd. Ritmuri şi ruperea lor, ce mare scofală. Imaginaţi-vă un pârâu mic, anemic, pe o pantă abruptă. Dacă cineva doreşte să profite de forţa bietului fir de apă pentru a acţiona un mecanism de forţă, abia va putea urni o greutate derizorie. Dar inchipuiţi-vă un baraj suficient de mare şi etanş oprind în loc mica picurare şi lăsat pe loc suficient timp... Nu mai e nevoie să spun ce se poate face cu atâta forţa potenţială.
Suntem obişnuiţi ca lucrurile pe care le dorim să curgă (decurgă...) din eforturile noastre, uneori, prea liniar. Suntem geloşi când ne-am făcut temele, am arat, am semănat, am udat, iar seminţele nu încolţesc cum trebuie. Acuzăm pe cine ne vine la îndemână, fără să gândim că nu e vorba de o vină ci de faptul că materia însufleţită nu poate funcţiona mecanic. Atunci, avem nevoie de un peisaj monoton, care să ne pună în faţă oglinda monotoniei proprii. Cele asemănătoare se vindecă prin asemănătoare, spune o medicină destul de cunoscută, homeopatia, dar principiul este înţeles şi aplicat cu adevărat numai de puţini. Dacă îndrăznim să spunem că o muncă monotonă şi perfect inutilă, în aparenţă, scopurilor noastre are viaţă, ea va fi oglinda moartă în care, privindu-ne viaţa, vom identifica imediat miraculoasa cifră care „dă cu rest” faţă de materia neînsufleţită. Asceza autentică nu înseamnă însuşirea de neplăceri pentru autopedepsire, ci locuirea temporară, de bună voie, într-un mod de viaţă monoton şi oarecum neconform cu ce numim de obicei plăcerile fireşti, dar unde, tocmai de aceea, grăuntele de lumină al vieţii devine, prin contrast, uşor de văzut şi uşor de apropiat.