Trăim un aparent triumf al conduitelor raÅ£ionale, care fericesc lumea cu o viaţă dusă în interiorul principiilor ÅŸtiinÅ£ei. MulÅ£i se grăbesc să spună că s-a terminat cu domnia religiei ÅŸi a superstiÅ£iilor. Ironie macabră, la puÅ£ini ani după o dictatură feroce, care punea la loc de cinste persecutarea religiei, ba chiar a cercetării religiei care nu rezulta în critici de tip marxist, societatea e inundată cu descrieri ale atrocităţilor produse de religie, ale absurdităţii cre­din­Å£elor de orice fel, cu laude necon­diÅ£ionate către triumful ÅŸtiinÅ£ei, care ne va scăpa de orice conduite lipsite de ra­Å£iune. Minunat! În tabăra cealaltă, „stră­­lucesc“ profeÅ£ii cataclismului, care, din tot ce ar putea reprezenta Dum­nezeu, au înÅ£eles cel mai bine „băţul ÅŸi mor­covul“. EsenÅ£a predicilor este că sun­tem pe marginea prăpastiei; dacă nu vom cre­de, fără murmur, tot ce ni se spune, gata cu noi.

Ca paranteză la scopul prezentului articol, e suficient, în discursul unui ateu care fulgeră contra religiei, dar ÅŸi în al unui bigot care fierbe contra conspiraÅ£iei ce submi­nează biserica, să înlocuim „inchiziÅ£ia“ ÅŸi respectiv „adu­na­rea puterilor oculte“ cu „re­acÅ£iunea ca un strigoi turbat“. Iar „triumful ÅŸtiinÅ£ei“ sau „sfânta tra­di­Å£ie“ - cu „sfân­ta cons­ti­tu­Å£iune“. Dar scopul nu este să ne amuzăm de caracterul ÅŸti­inÅ£ific al pieselor lui Caragiale, deÅŸi sunt o dovadă că arta produce fenomene la fel de repetabile ca ÅŸtiinÅ£a.

Să evidenÅ£iem un lucru sim­plu: ÅŸtiinÅ£a a arătat că orice gândire coordonată ac­ti­vează niÅŸte circuite neuronale, lanÅ£uri de neuroni care lucrează asemănător unui computer, armonizând mai multe programe complexe ÅŸi subordonându-le unui scop. Este un ritual, da sau nu, tot o activitate de natură să stimuleze acÅ£iunea unor circuite ne­u­ronale?

Răspunsul este, desigur, retoric. De aici încolo, problema nu este „dacă ritualul este absurd întrucât nu are referire la rezolvarea con­cre­tă a unei probleme“ ci „fiind evident că nu orice circuit neu­ronal activat oricum re­prezintă soluÅ£ia unei proble­me, cum identificăm ritualul eficient?“. Dar, îna­inte de aceasta, trebuie să rezolvăm o problemă-cheie. Ce este un ritual? DefiniÅ£iile curente ac­centuează caracterul religios, caracterul oarecum fix (care exclude arbitrarul din partea celui care actionează) ÅŸi ada­u­gă repede, ca să fie mulÅ£u­miÅ£i cei care... cred că ÅŸtiinÅ£a re­zolvă orice ÅŸi religia e o prostie – faptul că psihologia asociază conduitele ritualice afecÅ£iunilor de tip obsesional. În realitate, întrebarea „ce este un ritual“ riscă să excludă esen­Å£ialul. Ritualul, la oa­meni, nu este referit la un „ce“ abstract, ci la entitatea umană însăşi. Să dăm bunului simÅ£ ceea ce i se cuvine: de vreme ce, în toate culturile ÅŸi religiile, ritualul este descris ca o funcÅ£ie a devenirii, e foarte probabil să fie aÅŸa. Mă voi hazarda la o definiÅ£ie: ritualul reprezintă deschiderea spre mai multe grade de libertate faţă de situaÅ£ia că nu putem alege în­treaga succesiune de evenimente care ne guvernează viaÅ£a, chiar dacă putem aparent alege propriile reacÅ£ii. În mai puÅ£ine cuvinte, ritualul reprezintă deschiderea omului spre mai multe grade de libertate în faÅ£a timpului ÅŸi spaÅ£iului.

Am parcurs în articolele precedente cum, datorită unor înclinaÅ£ii indivi­duale, alegem mai frecvent raÅ£iunea sau mai frecvent instinctul ca să ne guverneze reacÅ£iile la o situaÅ£ie-limită. Am văzut de asemenea cum alegem predominant conduite elaborate sau con­duite spontane. Suntem puÅŸi, spun ÅŸi ÅŸtiinÅ£a, ÅŸi religia, în faÅ£a faptului că nu putem con­trola succesiunea în care sosesc la noi evenimentele, ÅŸi nici ce succesiune de evenimente generează chiar ÅŸi cele mai mărunte gesturi ale noastre. SoluÅ£ia nu există dinainte, tocmai pentru că nu ar mai fi o soluÅ£ie, ci un alt lanÅ£ inflexibil de evenimente. În faÅ£a unei situaÅ£ii-limită, când hazardul pare să facă multe opÅ£iuni egale între ele ÅŸi nu ÅŸtim ce să alegem, soluÅ£ia nu poate fi „să cunoaÅŸtem mai bine realitatea“. Da­că am cunoaÅŸte-o deja, nu ar mai fi vorba de depăşirea unei limite. SoluÅ£ia, într-adevăr, este „să ne cunoaÅŸtem mai bine pe noi înÅŸine pentru a identifica alegerea mai bună“. AÅŸa cum există sportivi care, în faÅ£a luptei, aleg con­duite elaborate ÅŸi sportivi care aleg instinctul, există, generalizând lucrurile pentru un plan mai cuprin­zător, două instrumente care cresc gradele de libertate în faÅ£a constrângerilor ÅŸi hazardului: ritualul ÅŸi credinÅ£a. Ele nu sunt so­lu­Å£ii prin sine ÅŸi nu aduc întot­deauna rezolvarea situaÅ£iei, dar, clădite bine, aduc cunoaÅŸterea de sine. Ele nu rezolvă întotdeauna problema limitelor exterioare, dar sigur pot lărgi limitele interioare tocmai în faÅ£a unor asemenea probleme. Mintea umană nu este la ne­sfârÅŸit variabilă, nici alcătuită la întâmplare, deci ritualul are în mod necesar niÅŸte date fixe. Cu toate acestea, întrucât problemele cu care ne con­frun­tăm sunt, dacă mergem cu adevărat la limită, însuÅŸi timpul ÅŸi universul, adică eternitatea ÅŸi infinitul, ritualul nu poa­te trăi în date fixe fără să devină me­canică moar­tă. CredinÅ£a este ceea ce deschide ochii minÅ£ii acolo unde ritul pipăie...

Nu există de fapt opoziÅ£ii „religie vs. ÅŸtiinţă“ ÅŸi nici „ritual vs. tehnologie“. Acestea sunt despărÅ£iri arbitrare pentru zona confortabilă „nu avem probleme, să trăim cât putem de bine“. În faÅ£a problemelor care ne pun la limită, „ritual“ ÅŸi „explorare“ pot reprezenta, dacă sunt bine conduse, acelaÅŸi lucru, mai exact – acelaÅŸi proces. În faÅ£a unei situaÅ£ii-limită, atât raÅ£iunea cât ÅŸi credinÅ£a con­lu­crează. Altfel, suntem niÅŸte fiinÅ£e care... cred că nu pot crede.