Menţionam într-un articol trecut o butadă despre cei care au mentalitate kamikaze: ceea ce nu te omoară... te schilodeşte. Sau, când ai ceva noroc, te împiedică, cel puţin, să-ţi atingi scopul, în loc să te ajute.
Este clar că trebuie să munceşti mult ca să fii campion. Paradoxal, în sport, ceea ce aduce organismul la parametri maximi nu este efortul maximal, ci odihna de după el. Antrenamentul maximal uzează organismul, consumă resursele, solicită sistemul nervos. Pe cât de adevărat este că, dacă nu atingem parametri buni, nu vom putea face faţă provocărilor competiţionale, tot atât de adevărat este că un sportiv nu poate susţine efortul maximal de nenumărate ori. Ideal vorbind, sportivul trebuie ajutat, prin dozarea efortului şi refacerii, să se prezinte la concurs când refacerea a avut efecte supracompensatorii (când resursele stimulate de antrenament sunt peste maxim).
În sporturi înalt repetitive (alergare, canotaj, înot), unde, în plus, calendarele competiţionale sunt fixate cu mult timp înainte, deşi sarcinile antrenorilor sunt dificile la alte aspecte (e suficientă o mică ratare din cauze neînsemnate pentru ca şansa la o medalie să fie compromisă), cel puţin profilul sportului şi regularitatea evenimentelor asigură posibilitatea unei periodizări bune, iar faptul că atleţii sunt selecţionaţi din timp duce la cunoaşterea în avans a calităţilor, defectelor şi răspunsului la solicitare.
Nimic sau aproape nimic din acestea nu este disponibil în sporturi de luptă, unde variabilitatea este mare pe toate planurile, necesităţile se schimbă de la o etapă la alta în funcţie de noii adversari, iar datele evenimentelor (exceptând sporturile de luptă olimpice şi puţine din evenimentele mari ale disciplinelor neolimpice) sunt foarte variabile. Dacă în discipline repetitive riscul de supraantrenament este generat de erori de calcul, în disciplinele combative... calculul este de cele mai multe ori imposibil.
Supraantrenamentul este o situaţie complexă, întrucât suprasolicitarea poate diferi mult de la un caz la altul, dar toate stările generate de supraantrenament au o cheie comună: resursele consumate nu se refac cum trebuie şi, pe ansamblu, bilanţul lor este negativ. Urmează câteva lucruri simple de ştiut.
1. Prevenirea este ca de obicei cel mai bun instrument; odată intrat în supraantrenament sever, un sportiv va rata aproape cu siguranţă vârful de formă, prezentându-se la competiţie cu resurse scăzute.
2. Contactul direct cu sportivul poate semnala unui antrenor în modul cel mai direct apariţia unei probleme care se repetă, deşi sportivul era obişnuit în trecut să o depăşească. De exemplu, faptul că, după solicitări maximale, sportivul se blochează la „punct mort“ în loc să poată depăşi, poate fi un semn de alarmă. Dacă la exerciţiile cu ţinte mobile apare o lipsă de concentrare care se repetă sau o lipsă de coordonare care duce la faptul că luptătorul nu mai livrează forţă în lovituri când e solicitat maximal, acesta poate fi un alt semn de alarmă. Intuiţia antrenorului nu poate fi înlocuită cu nimic! Ambiţia deşartă sau dorinţa de încadrare în ţinte trebuie să fie supuse permanent unei întrebări cheie: unde trebuie să livreze sportivul rezultatele maxime? În sală sau în competiţie? Staţi în contact permanent. Evitaţi instrucţiunile de la distanţă. Nu fiţi motivaţi de parametrii de azi, ci de scopul final!
3. Există două tipuri de supraantrenament, în funcţie de resursele sistemului nervos vegetativ care devin deficitare: tipul simpatic şi tipul parasimpatic. Tipul simpatic este predominant în sporturile intens anaerobe sau mixte (cu durată scurtă sau medie, adică până la cca. 15’ de solicitare efectivă) şi reprezintă, practic, un exces de adrenalină şi alţi factori chimici din sistemul „luptă sau fugi“. Sportivii nu se pot odihni, sunt irascibili, au rezultate fluctuante şi, în cele din urmă, cedează şi suferă regres pe toate planurile. Tipul parasimpatic e predominant la „fondişti“, în general produs de suprasolicitarea aerobă, sportivii suferind, prin contrast cu situaţia precedentă, un deficit de mobilizare a sistemului simpatic, care duce la exces al parasimpaticului. Sportivul arată letargic, mănâncă mult, doarme în exces, se trezeşte greu, atinge greu toate ţintele propuse.
4. Există un semn destul de fidel de supraantrenament, şi anume pulsul de repaos dimineaţa la trezire. Valoarea acestuia este remarcabil de constantă la sportivii bine antrenaţi, fluctuaţiile normale fiind de mai puţin de 5%. Pulsul de repaos trebuie luat ca prim gest după trezire, fără variaţii ale poziţiei corpului, care pot altera prompt ritmul cardiac. Există aparate (asemănătoare cu un ceas de mână) care scutesc de griji, înregistrând automat valorile. Dacă pulsul matinal este mărit cu 5% (de exemplu, valoarea normală este de 55 de bătăi pe minut şi ajunge la 58), avem un semn de alarmă. Mărirea cu peste 10% (de exemplu, de la 55 la 60-61) este semn de supraantrenament manifest. Mărirea pulsului este un indiciu de supraantrenament de tip simpatic. Invers, scăderea valorilor pulsului reprezintă un semn de supraantrenament de tip parasimpatic. Desigur, pulsul trebuie luat în avans, încă de la începutul perioadei de pregătire, altfel nu vom avea valoarea de referinţă...
5. Odată apărute indiciile, primul lucru pe care trebuie să-l avem în minte este că recuperarea trece pe primul loc, înaintea antrenamentului. Trebuie conservate părţile din antrenament care ţin de precizie, măiestrie sportivă, educarea reflexelor şi scăzute volumul şi intensitatea exerciţiilor. Este neapărat necesar să nu intrăm în panica neîncadrării în parametri, care, la unii sportivi şi antrenori, devine aproape o obsesie. S-a demonstrat pe numeroase căi experimentale că sportivii nu pierd din capitalul de condiţie fizică aproape nimic chiar şi după 2 săptămâni de exerciţii reduse la jumătate din volum şi intensitate.
Despre tratamentele disponibile, într-un articol viitor... |
