Când eram în liceu, artele marţiale erau înconjurate cu o aură mistică. Dacă nu credeai că marii maeştri pot levita sau pot ucide adversari de la distanţă, erai privit ca un vai-mama lui. Azi e la modă să fii ateu sau agnostic, să faci paradă de afirmaţii că religia sufocă omenirea, că ştiinţa rezolvă orice, dacă nu acum, atunci sigur puţin mai încolo şi să pătimeşti de aceeaşi boală ca atunci: lipsa întrebărilor fundamentale.
Urmând să dezvoltăm două asemenea întrebări: în ce fel ritualurile modifică lumea? Sunt ritualurile utile în sport?

Interacţiunea slabă – suveranul „abia vizibil” al lumii

Este fascinant să credem că putem controla lumea folosind lanţuri de raţionamente care se leagă ca zalele dintr-o armură. In realitate, credinţa că părţile realităţii se „îmbucă” după mecanisme accesibile logicii formale este în cel mai fericit caz o naivitate. Voi da un exemplu brutal dar tocmai de aceea uşor de înţeles: când suntem concepuţi, partea masculină aruncă într-o cursă zeci de milioane de cetăţeni virtuali. Pur şi simplu citind acest articol, cei care vor concepe după aceea un copil este probabil să aibă jocul hazardului schimbat prin simpla lectură şi să producă un cu totul alt om decât dacă lectura nu s-ar fi produs...
Iata cum, de la origine, o reţea impenetrabilă de fapte ne reglează direct până şi apariţia pe lume ! Cea mai mincinoasă profeţie sau cea mai absurdă afirmatie pot altera realitatea, schimband jocul nenumăratelor mici „articulaţii” ale hazardului. Departe de a fi un îndemn la culpabilizare sau obliterarea raţiunii, textul evanghelic vorbind despre un accident din vremea lui Iisus este o chemare să examinăm haţişul de întâmplări articulate fin care a produs un eveniment tragic: un pas, o respiraţie, o întâlnire cu un om sau o privire întâmplătoare vor fi fost suficiente pentru ca acei 18 oameni şi nu alţii să ajungă în locul fatal şi nu alături. Dacă am avea o maşină formidabilă de citit destine, care să examineze vieţile celor 18, poate am putea găsi ce fapte microscopice au „cusut” ţesătura care i-a aşezat sub turn. Dar la ce ar folosi?
Iata deci un „produs” interesant al examinării hazardului: interacţiunea slabă. Azi privim un lucru ca banal. Maine, el va genera un alt urmaş al nostru, pentru că acea interacţiune banală s-a plasat unde trebuie pe lanţul întâmplărilor care au condiţionat actul conceptiei: pur şi simplu a ajuns un alt spermatozoid la ţintă! Azi ne împiedicăm pe stradă, fapt banal. Maine, acest fapt ne va plasa la 5 cm distanţă de lovitura de KO a adversarului, deci vom rămâne în picioare, în loc să fim învinşi. O concluzie tulburătoare: deşi este evident că raţiunea şi logica nu pot fi abandonate uşor (puţini s-ar duce la un meci cu Semmy Schilt mizând pe un lanţ de evenimente norocoase...), expunerea limitelor raţiunii duce la conturarea unei frontiere a vieţii: unde se află ea, capacităţile noastre de a explora pălesc. Incepe teritoriul unei entităţi pe care tindem s-o numim „destin”. Oricât n-am vrea să recunoaştem, această entitate dă fiori... Ceva abia vizibil azi va face mâine un soldat împărat, iar un om umil să conceapă un geniu...

Cu ce examinăm lucrurile de nepătruns?

Intrebarea nu duce la un răspuns esoteric, întrucât subiectul aici nu este religia, ci sportul, iar spiritualitatea sănătoasă sugerează să nu lăsăm mintea să vagabondeze după miracole, ci să-i folosim instrumentele cum se cuvine pentru a produce unul... Lucrurile aparent de nepătruns se pot examina cu aceleaşi instrumente ale minţii, dar nu cu aceleaşi categorii de principii de examinare!
La distanţă de două mii de ani de Evanghelii, în lucrarea „Gândirea laterală”, un autor care tocmai devine la modă, Edward de Bono, argumentează în aceeaşi direcţie: nu putem controla în viaţa noastra succesiunea în care sosesc evenimentele care ne influenţează. Chiar dacă alterăm prin intervenţie cutare fapt, timpul este suveranul interacţiunilor. Felul cum se înlănţuie faptele când le întâmpinăm scapă oricărei analize. Mai mult, gândirea este obişnuită să lucreze cu asemănări ale realităţii iar acest lucru este şi puterea şi slăbiciunea ei. De Bono dă un exemplu de fel în care procesele realităţii scapă analizei superficiale: aparent, dacă amestecăm în cada de baie apă rece şi apă fierbinte, oricum am face-o, rezultă acelaşi lucru, apă călduţă. In realitate, dacă punem apa rece întâi, vom evita să producem condens în baie. Mintea nu va sesiza faptul, câtă vreme o preocupăm cu simboluri uşor de emis „apă rece, apa caldă, apa călduţă”. Interacţiunile subtile numite „ordine, efecte colaterale” scapă analizei superficiale, necentrată pe felul cum decurg consecinţele una din alta. Schimbarea succesiunii evenimentelor este accesibilă în aceasta parabolă. Pe fond, ele rămân ordonate în feluri pe care le putem altera doar fragmentar. Când va surveni următoarea problema, nu vom şti exact dacă o schimbare va produce alt fel de evenimente la distanţă şi în ce fel vor altera ele realitatea mai departe pe lanţ...
Privind la scara vieţii întregi, Evanghelia, ca şi alte texte spirituale, îndeamnă la căinţă autentică. Căinţa, privind prin prisma parabolei prăbuşirii turnului, nu este o autoînvinuire fără conţinut, ci recunoasterea şi contemplarea unei limite. Parabola chiar pune serios sub semnul întrebării virtutea şi păcatul aşa cum erau descrise de legiştii vremii. Nu putem controla mai nimic din lanţul de fapte care condiţionează viaţa. Dacă ne comportăm ca şi cum putem, chiar dacă lumea spirituală ar fi o iluzie, ne aflăm într-o iluzie mai mare. Dacă numim „spirit” şi „virtute” lucruri care, faţă de propriul destin, ne lasă la fel de neputincioşi, am produs numai lanţuri în plus... Orice depăşire a unei probleme începe cu examinarea ei aşa cum este, nu cum ne dorim să fie...
In mod sinergic, raţiunea ne îndeamnă să dezvoltăm acele funcţii ale minţii care pot optimiza ceea ce putem controla, încât cunoaşterea limitelor să fie însoţită de tendinţa de a le depăşi pe cele accesibile şi a nu fi înrobiţi de cele inaccesibile. Vom examina în ce fel ambele direcţii, şi religioasă şi raţională, duc la dezvăluiri despre funcţiile ritualului...