Seria de interviuri din perspectivă psihologică, în care să surprindem modele de gândire și simțire ale unor mari performeri, continuă cu Ivan Patzaichin. Nu cred că există români peste 30 ani care să nu fi auzit de Ivan Patzaichin. A fost declarat de forul internaţional de kaiac-canoe Sportivul Secolului XX, iar Comitetul Internaţional Olimpic i-a acordat Ordinul Olimpic “Colanul de Platină”. Are un palmares impresionant: a participat la cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice, la care a cucerit şapte medalii, din care patru de aur, a participat la 11 ediţii ale Campionatelor Mondiale, la care a cucerit 22 de medalii. Ivan Patzaichin este o poveste vie. Nu spun legendă vie pentru că indiferent cât de sus l-a dus viaţa nu a uitat niciodată bunul simţ şi modestia omului puternic care nu are nevoie de mai mult decât este. Acest fel de a fi l-a făcut să fie unul dintre cei mai iubiți sportivi ai Romaniei, un simbol al sportivității și patriotismului.
Talentul poate însemna dorința de fi cel mai bun
L-am întrebat pe Ivan Patzaichin dacă talentul este cel mai important pentru a realiza performanțe mari. Cu multă amabilitate și căldura în glas mi-a răspuns: “Este greu de spus pentru că talentul este o părticică angrenată în succesul unui performer, dar nu este cea mai importantă. Din punctul meu de vedere, munca este cea care determină rezultatul. În ceea ce mă priveşte, eu eram convins că doar munca mă poate duce unde îmi doresc, nu talentul. Nu eram un atlet “statuie”, eram firav, dar cu ambiţie şi voinţă imensă. Cu acestea am început şi cu dorinţa de a fi campion. Am avut exemplul a trei sportivi din satul meu, Mila 23, care, cu un an înainte să vin la Dinamo, ieşiseră campioni mondiali: Afanasie Sciotnic, Serghei Covaliov şi Vicol Cobaliciov, pe care, văzându-i campioni mondiali, mi-am pus întrebarea: „Eu de ce să nu fiu?”. Această motivaţie de a fi cel mai bun din lume m-a călăuzit în toată cariera mea: să fiu cel mai bun, să demonstrez asta! Pentru mine nu era o problemă să ies campion mondial sau olimpic, ci să îmi demonstrez încă o dată şi încă o dată că pot fi cel mai bun. Încă din copilărie aveam convingerea că, indiferent de ce m-aş fi apucat, aş fi fost primul. Asta era construcţia mea, care venea din îndemnul părinţilor şi a mediului în care am trăit şi copilărit. Spiritul ăsta l-am avut mereu, ambiţia să fiu cel mai bun si să mă bazez pe certitudinea lucrului bine făcut.”
Pentru un obiectiv propus trebuie să lupţi, dar să fi și deschis oportunităților
Mulți tineri își doresc să fie cei mai buni, dar nu reușesc, oare de ce ? „La 16 ani, eram angajat ca ajutor de pescar, la tata. Acolo, în satul meu din Deltă, terminând şcoala generală, altceva nu aveam de făcut. După ce consătenii mei m-au adus la Dinamo, am știut că este o oportunitate de a face altceva în viaţă. Altfel, probabil că aş fi fost şi acum pescar. Antrenamentele nu mi-au părut grele la început, pentru că eram obişnuit cu greutăţile, cu barca şi apa. Fără nici cea mai mică ezitare, mă gândeam că o să fiu campion. Însă, nu a fost chiar aşa. Am început cu ceva eşecuri. Deşi credeam că ştiu să stau în barcă nu reuşeam deloc. Mă răsturnam imediat, de aceea am vrut să renunţ. Chiar şi antrenorii îşi puneau problema dacă să mă trimită acasă, chiar la sfârşitul lunii respective. În acel moment am avut noroc că a apărut Simion Ismailciuc, campionul olimpic de la Melbourne, în ‘56. El a avut intuiție, m-a încurajat și am simțit că îmi dă aripi. S-a urcat cu mine în barcă şi mi-a arătat cum se stă în canoe, cum să tragi ca să mergi drept, pentru că eu până atunci trăgeam în cercuri și mă răsturnam. Acest om cu sufletul mare mi-a transmis că cel mai important este să munceşti cu toate forţele tale pentru a-ţi realiza visele. Dacă ţi-ai propus un vis trebuie să te lupţi pentru acel vis. Iar eu așa am făcut.
Ceea ce învață sportivul prin propria căutare și voință este adevăratul progres
În ziua de azi, mulți sportivi se duc la antrenament din obligație și execută mecanic ce le cere antrenorul. Ce ne puteți spune referitor la acest aspect? „Radu Huţan era antrenorul principal, dar secundul Simion Ismailciuc a fost pentru mine primul care mi-a arătat tainele tehnicii în canoe. Mereu m-am consultat cu el. Era un om foarte ambiţios, mic de statură, dar cu o energie şi o putere imensă. Un om bun de la care am primit numai sfaturi bune şi multă încurajare. De câte ori nu-mi ieşea ceva la tehnică, mă duceam la el şi stăteam ore întregi pe ponton, acolo unde nu ne vedea nimeni şi luam fiecare segment al mişcării şi îl discutam, îl executam încet în aer, apoi în cameră mi-l imaginam până mă duceam la antrenament, unde îl puneam în aplicare. Munceam şi pe ascuns. Ziceam că merg la plimbare şi, imediat cum ieşeam din baza sportivă, o rupeam la fugă pentru că aveam în gând că îmi trebuie rezistenţă şi viteză.
Eșecurile îi demotivează pe oamenii slabi, iar pe cei puternici îi motivează și mai mult
Cum a fost după primul eșec? „În 1968, la Olimpiada din Mexic, aveam două probe, simplu şi dublu. La simplu, după ce am condus 900 m, am abandonat pentru că mi se blocaseră muschii la spate. Nu am mai putut să trag! Apoi mi-am revenit și, după numai o oră, am ieşit campion olimpic la dublu, împreună cu Serghei Covaliov. Multă lume a spus că am câştigat datorită partenerului meu care m-a cărat în barcă. Şi atunci ambiţia mea a fost ca la Jocurile Olimpice de la Munchen, în 1972, să câştig la simplu. Am muncit mult la această probă şi am câştigat chiar şi când mi s-a rupt pagaia în serie pentru a demonstra cine sunt eu, ce pot eu. Și întradevăr am câștigat atunci titlul olimpic la simplu.
Ce gândim, ne imaginăm și simțim înaintea unei confruntări ne influențează potențialul
Seara, înaintea finalei, ce gânduri vă treceau prin cap? „Gândul era cum să fac să câştig. Întotdeauna îmi făceam imaginea cursei, eu nefiind un tip forţos, trebuia să abordez cursa tactic, o vedeam, ştiam şi culoarea la balize pentru că studiam înainte pista. Apoi, înainte de cursă, studiam pista, cum e apa, cum bate vântul, ce culoare au balizele, la ce distanţă sunt. Eu plecam în ritmul meu, îi vedeam pe cei care plecau în faţă, îmi cunoşteam adversarii. Pregătirea pentru mine era sfântă. Distanţa unei piste o împărţeam pe bucăţi. Ştiam ce am de făcut şi cât timp scoteam pe prima, a doua şi a treia bucată. De exemplu, la Olimpiada de la Munchen, în finală, la primii 250 m, aveam un minut şi o secundă şi eram pe locul 5, la 500 m aveam două minute şi două secunde şi eram pe locul 3, la 750 m aveam trei minute trei secunde şi eram deja pe locul 1, iar finalul l-am câştigat cu 4,08 secunde. Dar, pe ultimii 50 de metri nu am mai tras. Aveam trei bărci avans, am ridicat pagaia şi am ajuns cu 4,08. Înaintea marilor competiții, simțeam că liniştea mea venea din munca și timpii scoși la antrenamente. La concurs nu trebuia decât să repet ce făcusem la antrenamente. De aceea nu am fost niciodată epuizat după o cursă, în afară de ultima finală la Olimpiada din Los Angeles, unde am simţit că am dat maxim, apoi m-am lăsat. Aveam emoţii la concursuri, dar nu să mă desfigureze, cum îi vedeam pe alții la start de mă apuca râsul; eu după două lovituri nu mai simţeam nimic. Îmi era gândul numai la cursă, cum să o fac aşa cum am construit-o.
Dorința de a face ceva pentru ceilalți este o motivație superioară care îți dă multă forță și încredere
În marile competiții erați conștient de ceea ce simțeau românii privindu-vă pe cea mai înaltă treaptă a podiumului și auzind imnul României? „Da, totdeauna ştiam că se uită prietenii, familia şi mulţi oameni, cărora voiam să le demonstrez că le sunt cel mai bun prieten. Și din partea lor am simțit mereu aceeași prietenie care mă făcea să simt susținere. Chiar şi acum merg pe stradă şi oamenii mă salută, vin la mine şi dau mâna cu mine, iar pentru mine asta este o comoară. Mi-am dorit mereu să fac ceva pentru români, chiar și acum prin Asociaţia “Ivan Patzaichin – Mila 23” vreau să fac tot pentru România ceva important. Îmi aduc aminte: la Olimpiada de la Moscova – ştii, sunt lipovean! – la conferinţa de presă nu au vrut să-mi aducă translator, spunându-mi că eu ştiu să vorbesc bine ruseşte. Însă eu le-am spus că sunt român şi o să vorbesc în limba română la conferința de presă, iar ei s-au supărat pe mine. Eu sunt lipovean, dar sunt cetăţean român şi mă mândresc cu asta şi poate am fost mai român decât mulţi alţi români. Naţia noastră parcă este puţin mai destrămată, trebuie să încercăm să muncim împreună, nu fiecare pe „barba lui”.
FOTO: Alexandru Georgescu
* Articol publicat în numărul 45 (ianuarie) al revistei “Sport Revolution”
Leave a Reply