Liviu Răducanu se identifică cu istoria secţiei de polo a C.S. Dinamo, deoarece a fost antrenat de iniţiatorii acestui sport, a făcut parte din generaţia de aur a României ca sportiv şi i-a antrenat pe cei mai buni poloişti din prezent. Timp de 48 de ani dedicaţi acestui sport, a acumulat o experienţă mare, pe care ne-o împărtăşeşte în acest interviu asemenea stilului său jovial, deschis şi prietenos.
Palmares impresionant
La Jocurile Olimpice de la Moreal – 1976, Liviu Răducanu, împreună cu puternica echipă de polo a României, a câştigat locul 4, locul 5 la Campionatul Mondial din Columbia- 1975, locul 1 şi locul 3 la Jocurile Mondiale Universitare – 1983, 7 participări la Campionatele Europene şi 4 la Campionatele Mondiale, locul 2 la Cupa Cupelor, de 2 ori locul 3 la Cupa Campionilor Europeni, de 7 ori câştigător al Cupei României, 16 de titluri de campion naţional ca sportiv (11) şi antrenor (5), 300 de meciuri cu echipa naţională în perioada 1973-1988.
S.R.: Ca fost sportiv de excepţie şi antrenor emerit, crezi că talentul este esenţial în atingerea marii performanţe?
L.R. : Ideea împământenită că talentul este esenţial este supraevaluată. În ce mă priveşte, mi-ar fi uşor să spun că am fost talentat de mic şi înotul a fost a doua mea natură. În realitate, a fost un cumul de factori întâmplători care a contribuit la realizările mele. În primul rând, am locuit pe strada Andrei Mureşan (din zona Dorobanţi), aproape de Lacul Floreasca, unde mergeam toată vara cu prietenii să înotăm. Am învăţat să înot singur, m-am aruncat în apă şi am înotat, adică nu m-am înecat. În al doilea rând, am avut noroc pentru că pe strada mea locuiau mulţi sportivi valoroşi, cum ar fi: handbaliştii Dan Marin şi Cozma Marin, atletul Dinu Piştelu, lângă casa mea era un poloist, prieten cu mine. Mă duceam la toate meciurile de handbal şi polo, aşa că eram atras de sport cu pasiune. Pe vremea aceea, pe strada noastră treceau 3-4 maşini pe zi, în rest strada era un teren de sport pentru toţi copii, alegam în parcul Cerchez sau în Parcul Floreasca (Groapa). În al treilea rând, am avut noroc de antrenori, oameni cu caracter de la care am avut ce învăţa atât ca sportiv, cât şi ca om.
S.R.: Cum erau foştii tăi antrenori?
L.R. : În 1966 aveam 13 ani, când am fost la Bazinul Floreasca să mă înscriu la polo. Antrenorul emerit Paul Niculescu, după ce m-a văzut cum înot, mi-a spus: „Copile, ai de muncit de acum, dacă vrei să faci polo”. Şi am acceptat acestă provocare. De atunci nu am lipsit, fără un motiv serios, de la nici un antrenament până când am terminat cariera sportivă. Acest antrenor a fost un pedagog la antrenamente şi un părinte în viaţa de zi cu zi. Oriunde mergeam, în ţară sau în străinătate, vizitam cele mai interesante puncte turistice, unde ne explica semnificaţia şi rolul lor în istorie. Aşa am vizitat mănăstirile din Moldova, vestigiile dacice de la Callatis, monumente istorice din Turcia sau Spania. Exigent în pregătirea tehnicii, nu trecea cu vederea vreo greşeală, te făcea să înţelegi unde este greşeala şi te ajuta să găseşti soluţia ideală. Mă antrenam cu toată perseverenţa şi seriozitatea de dragul lui. Al doilea mare antrenor pe care l-am avut a fost Anatolie Grinţescu, un om cu o personalitate deosebită, un profesionist desăvârşit. Pregătea fiecare antrenament în cele mai mici detalii, cerea multă seriozitate în pregătirea fizică. Fiecare antrenament era o luptă dură cu limitele noastre. A format câteva generaţii la echipa naţională, care au ţinut poloul românesc în acei ani în primele şapte echipe din lume. Avea cultul muncii, în acele vremuri pe care le trăiam cu toţii, se vorbea peste tot de reconstrucţie şi dezvoltare, se potrivea. Tolea instaurase dictatura muncii la noi. Munca la antrenamente era singura realitate după care se făcea echipa şi pe care te puteai baza la meci. Nu a făcut nici un compromis când era vorba de componenţa echipei sau muncă, aşa că şi noi ne-am adaptat.
S.R.: Care crezi că a fost secretul succesului tău?
L.R. : De la Paul am rămas cu plăcerea de a profesa în acest sport. Când eram copil, îmi plăcea apa şi fizicul armonios pe care acest sport îl formează, apoi mi-a plăcut mediul, oamenii şi succesul. Plăcerea este cea care îţi dă longevitate într-un sport, oricât de greu ar fi. Apoi, un aspect foarte important pe care l-am înţeles a fost calitatea muncii, care vine dintr-un perfecţionism interior, pentru că eşti motivat de progres, de reuşită. De la Tolea am înţeles că oricât de talentat ai fi, fără multe ore de practică, de implicare totală în muncă, nu se poate. Aşadar, cred că performanţa este progresul datorat unei munci serioase şi constante plus că trebuie să perseverezi, să urmăreşti în fiecare moment al antrenamentului, să faci tot mai bine ce ai de făcut. Eu am reuşit pentru că am tras la toate antrenamentele cu implicare şi responsabilitate şi pentru că am avut o viaţă extrasportivă ordonată.
S.R.: Cât de importantă este concentrarea dinaintea unui meci important?
L.R. : Concentrarea optimă poate face ca o echipă mai slabă să bată o echipă considerată mai bună. Antrenorul joacă un rol important. Deşi există un stres pozitiv, care îi ajută pe sportivi să fie „montaţi”, antrenorul trebuie să gestioneze stresul echipei cu grijă pentru a nu fi prea mare. Antrenorul trebuie să-şi controleze stresul său şi pe al sportivilor. Temerile antrenorului sunt contagioase pentru sportivi. Ca antrenor sau sportiv nu e bine să te gândeşti înaintea meciului că eşti condamnat să câştigi, ci la ce ai de făcut pe parcursul meciului. Noi, ca sportivi, înaintea unui meci glumeam mult pentru a detensiona atmosfera, altfel fiecare minut devenea chinuitor până la începerea meciului. Apoi ne adunam şi totul se reducea la câteva cuvinte mobilizatoare: „murim cu ei în apă”! Aşa am câştigat cu echipe foarte puternice.
S.R.: Ce contează cel mai mult în angrenajul unei echipe?
L.R. : Contează mult prietenia, sportivii trebuie să se simtă ca într-o familie, iar în timpul jocului trebuie să comunice, să se ajute. Fiecare club are o tradiţie. De exemplu, noi cei de la Dinamo, am fost mereu mai prietenoşi, deschişi, comunicativi, cei de la Steaua mai încorsetaţi, mai rigizi, iar cei de la Rapid puţin cam libertini. Antrenorii care formează jucători amprentează cu stilul lor sportivii.
S.R.: Care este mottoul tău preferat?
L.R. : Nimic nu rămâne pe loc, totul se schimbă, de aceea trebuie să ieşi din spaţiul de confort şi să te actualizezi permanent. „Să înveţi tot timpul”. Învăţatul este ca înotul, contra curentului, când te-ai oprit, apa te duce înapoi. Eu am avut noroc că am lucrat cu oameni deosebiţi, de la care am avut ce învăţa: Liţă Cosma, Dinu Cornel, Marcel Popescu şi Elisabeta Lipă. De asemenea, am fost mândru să cunosc mari poloişti, cum ar fi părintele poloului dinamovist Enerich Freud, Dinu Carol, Aurel Zahan (Tătuţa), Tolea Grinţescu, Ştefan Croner, Cornel Frăţilă, Gheorghe Zamfirescu, Grecia Novac. Apoi o altă generaţie de excepţie a fost cu Dinu Popescu, Viorel Rus, Adrian Nastasiu, Doru Spânu şi mai tinerii Vlad Hagiu şi Simion Angelo. Îmi cer scuze pentru ceilalţi pe care nu i-am amintit acum din lipsă de spaţiu, dar cu siguranţă rămân în marea familie a poloului dinamovist.
S.R.: Cum vezi viitorul poloului dinamovist?
L.R. : Este greu să se atingă performanţe mari în situaţia financiară actuală, cauzată de criză. În sinea mea, mă simt afectat de situaţia aceasta ce pare să se prelungească. Trebuie să găsim soluţii la care nu ne-am gândit până acum. Totodată sunt optimist când văd cum prinde contur construcţia Bazinului Olimpic al lui Dinamo. Cu siguranţă vor veni foarte mulţi copii pe timp de iarnă să înoate, ceea ce ne va asigura o bază de selecţie serioasă. Astfel, sper ca înotul şi poloul să ajungă din nou unde au fost, iar în rândul noilor generaţii de tineri să se promoveze un stil sănătos de viaţă prin sport.
Articol publicat în revista Sport Revolution nr.50
Leave a Reply