Echipele de tradiție ale fotbalului românesc dispar una câte una din peisajul Ligii 1. După Sportul Studențesc, Universitatea Craiova, Gloria Bistrița și Poli Timișoara, a venit rândul Rapidului să cadă pradă incompetenței celor din conducerea clubului și a fotbalului românesc. Cine răspunde pentru asta? Mai bine zis, va răspunde cineva?
Deși nu au traversat cel mai bun sezon din istorie, giuleștenii au terminat campionatul pe o poziție care nu lăsa loc de dubii în privința rămânerii în primul eșalon. Cu toate acestea, datoriile care au atins în mod inexplicabil sume colosale nu au permis echipei de sub podul Grant să primească licența pentru a evolua în Liga 1. Vânzarea tardivă a clubului după o nouă serie parcă interminabilă de negocieri marca George Copos nu a îmbunătățit cu nimic situația.
Dată fiind situația în care Rapidul nu avea drept de joc în prima ligă din pricina problemelor financiare, iar Chiajna pierduse pe teren acest drept, prin terminarea pe loc retrogradabil, mai marii fotbalului au decis în grabă și parcă în bătaie de joc ca cele două suferinde să dispute un meci de baraj. Din punct de vedere etic, decizia părea a fi una care împăca ambele părți. Totuși, ca orice alt sistem, și fotbalul profesionist funcționează după niște regulamente clare, care nu pot fi ocolite sau improvizate printr-un “kitsch”, cum însuși Dumitru Dragomir a numit decizia Comitetului Executiv. Cum era de așteptat, Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne a anulat-o “cu respect pentru meciul de baraj” dintre cele două echipe. Cu ce a rămas fiecare? Chiajna și-a primit locul nemeritat (prin prisma clasării la finalul sezonului trecut) în Liga 1, iar Rapidul a rămas cu “respectul” TAS-ului și cu o serie de jucători aduși pentru a întări echipa în vederea rămânerii în primul eșalon, jucători care vor fi nevoiți să joace la matineu.
De bine ce nu cu mult timp în urmă se discuta posibilitatea reducerii numărului de echipe din Liga 1 pentru a spori valoarea competiției, FRF și LPF au mai venit cu o soluție pe cât de ridicolă, pe atât de puțin probabil de realizat: un campionat cu 20 de echipe. Ce ar fi presupus o astfel de decizie? Ori anularea celor trei etape deja disputate și începerea de la zero, ori stabilirea unui nou țintar cu rezultatele deja înregistrate. Din fericire pentru un fotbal românesc aflat deja în cădere liberă, toată lumea a conștientizat la timp cât de penibilă ar fi fost oricare dintre variante. Totuși, rămâne un mare semn de întrebare în dreptul oficialilor: domniile lor au vreun plan stabil pentru redresarea mișcării fotbalistice, fie el și destinat din start eșecului, sau acționează doar din instinct, pe principiul “s-a schimbat modificarea”?
Revenind la situația Rapidului, nu spune nimeni că istoria frumoasă a unui club este un motiv necesar și suficient pentru a primi licența. Legile se aplică indiferent de statura clubului (vezi cazul Juventus Torino). Totuși, oricare dintre noi poate afirma cu tărie că Rapidul nu merita să fie târât prin acest noroi. Lista motivelor este una interminabilă: istoria veche de aproape un secol, galeria extraordinară, punctele valoroase aduse României în cupele europene, cele 20 de trofee interne (trei campionate, 13 Cupe și patru Supercupe) ș.a.m.d.
Dacă nu ar exista pericolul din ce în ce mai mare al falimentului în lipsa unor fonduri care ar fi venit de la sponsori și din drepturile de televizare pentru Liga 1, rapidiștii s-ar împăca probabil mult mai ușor cu gândul ca vor juca un an la matineu. În timpul meciului de baraj, suporterii rapidiști prezenți în Ștefan cel Mare strigau cât îi țineau plămânii “Cântăm pentru Rapid și în Divizia B”. La urma urmei, este evident că echipa are nevoie de o perioadă de reconstrucție care s-ar putea dovedi extrem de benefică. La alții a funcționat de minune (vezi, din nou, cazul Juventus Torino, care după ce a fost retrogradată a revenit pe prima scenă a fotbalului italian și a dominat copios ultimele două ediții de Serie A).
Dincolo de toate aceste aspecte negre și de eterna căutare a vinovaților, un singur lucru rămâne cert: rapidiștii își vor Rapidul înapoi. Rapidul pentru care străbat întreaga țară, ba chiar întregul continent când este cazul. Rapidul pentru care cântă neobosiți 90 de minute, indiferent de scor. Rapidul pentru care sunt dispuși să facă greva foamei. Rapidul care îi face să se simtă peste tot acasă. Rapidul lor, al tuturor rapidiștilor.
FOTO: Cosmin Iftode.
* Articol preluat din numărul 41 (august) al revistei Sport Revolution
1 Comment
cristi neacsu
19/10/2013 at 12:18 amCum ne batem joc de istoria unui club! Nu stim sa conservam traditia realizata cu multa truda si sacrificiu de cei care au juact si adus performanta sub culorile acestui club!Rusinos!