„Hercule de buzunar“, eroul uitat

În fiecare zi suntem intoxicaţi de pseudo-vedete, care au umplut până la saturaţie spaţiul mediatic din România. Toată lumea ştie cine sunt Cruduţa, Gigi Becali, Borcea, „Prinţul“ Cristea sau Bianca Drăguşanu şi lista poate continua la infinit. Aceste „vedete de carton“ au ajuns să pătrundă în vieţile noastre cu ajutorul unei prese aservite, avide de senzaţional. Însă, marile valori ale României au fost uitate, ignorate, lăsate să se zbată în anonimat, deşi în anii lor de glorie au purtat pentru stindardul României pe cele mai înalte culmi.
Este şi cazul fostului mare pugilist Mircea Dobrescu. Are 82 de ani şi locuieşte de mai bine de 12 ani în satul Coţofeneşti din Prahova. Puţini dintre români îl ştiu pe nea Mircea, un om modest şi respectuos, a cărui viaţă presărată cu succese în ti­nereţe este umbrită la bătrâneţe din ca­u­za unei boli crunte de vedere. De mai bine de doi ani, fostul mare boxer nu mai ză­reşte lumina soarelui, zbătându-se ­într‑o negură profundă. Amarul îi este ali­nat zi de zi de soţia sa, doamna Mioara, care îi este alături de 57 de ani şi are grijă să nu-i lipsească nimic.
Mircea Dobrescu s-a născut pe 5 septembrie 1930 în satul Cotorca din judeţul Bu­­zău. A început boxul în 1948 la Brăila la vârsta de 18 ani, după care a ajuns la Bu­­cureşti la fostul club CCA, actualmen­te CSA Steaua, unde l-a avut antrenor pe Marcu Spakov. Acesta a spus despre Mircea Dobrescu că a fost „cea mai precisă ma­şinărie de box pe care am avut ocazia să o văd şi să o antrenez. A înfruntat pu­gi­lişti care au ajuns pe cele mai înalte culmi ale boxului profesionist. Rămân cu regretul în suflet că, în câteva meciuri-cheie, ghi­­­ni­oanele şi arbitrii judecători l-au pri­vat de titlul olimpic la Melbourne în 1956“.
Mircea Dobrescu este, alături de Titi Du­mitrescu, ultimul mohican al nobilei arte româneşti din anii ’50. Cei doi foşti boxeri sunt singurii aflaţi în viaţă care au câştigat medalii olimpice la Melbourne, în 1956. Nea Mircea a devenit atunci vicecampion olimpic, iar Titi Dumitrescu (84 de ani) a luat bronz. Doamna Mioara Dobrescu îşi aminteşte cu nostalgie acele vre­muri. „Au plecat patru boxeri la Jocurile Olimpice din 1956 şi toţi patru s-au în­tors cu medalii. Gheorghe Negrea a luat aur olimpic la semigrea, Nicolae Linca, aur la mijlocie mare, Titi Dumitrescu, bronz la semiuşoară şi Mircea Dobrescu, argint la categoria muscă“.

Englezii i-au furat titlul olimpic

Dacă despicăm în patru firul poveştii, aflăm că de fapt că nea Mircea ar fi trebuit să câştige titlul de campion olimpic în 1956, însă arbitrii finalei disputate împotriva britanicului Spinks au schimbat deliberat rezultatul. Australia era colonie britanică la acea vreme, astfel încât Jocuri­le Olimpice au fost organizate de englezi. De aici se deduce simplu de ce en­glezul Spinks a avut câştig de cauză. „A avut ­cinci meciuri până în finala. Arbitrii l-au avantajat pe Spinks, care a câştigat aurul, iar Mirceluşul meu a luat argintul. Maes­trul Popa, antrenorul lotului naţio­nal de box de atunci, mi-a spus că publicul a fost foarte dezamăgit de decizia arbitri­lor. Din acest motiv, Nicolae Linca a câş­tigat cu foar­te mare uşurinţă titlul de cam­pion olim­pic la altă categorie, ca să com­pen­se­ze“, ne-a dezvăluit Mioara Dobrescu.
Dar în palmaresul lui Mircea Dobrescu nu figurează doar medalia olimpică de argint de la Melbourne. Înainte de 1956 a de­venit campion mondial universitar, vice­campion european, de şapte ori campion naţional. Preţul plătit pentru aceste rezultate de invidiat a fost destul de scump. De multe ori, nea Mircea a fost ne­voit să boxeze cu mâna dreaptă luxată. „Au fost meciuri în care puteam boxa doar după ce făceam injecţii în mână. Cu 20 de minute înainte să urc în ring, doctorii îmi făceau novocaină. Luxaţia am fă­cut-o din cauza loviturilor pe care le-am apli­cat adversarilor“, îşi aminteşte fostul vicecampion olimpic al României.

A fost decorat de Ceauşescu

În vremea anilor ’50, sportul era practicat de plăcere, iar mirajul îmbogăţirii din sport era inexistent. Aşa se face că perfor­merii acelor vremuri erau răsplătiţi cu pre­mii derizorii: teneşi, ciocolată sau sto­fă. Ceea ce conta însă cel mai mult era re­cunoştinţa pe care mai-marii statului o ară­tau sportivilor. Însuşi Nicolae Ceau­şes­cu i-a premiat pe toţi cei patru pugilişti care s-au întors acasă cu medalii de la Mel­bourne. „După Jocurile Olimpice din Australia, a fost primit de Ceauşescu ­chiar pe Aeroportul Băneasa. A fost de­corat în sala de protocol a aeroportului, iar Ceauşescu le-a strâns mâna la toţi patru. Din partea statului a primit şi ceva bani, dar au fost puţini. Acum primeşte rentă viageră de pe urma medaliei olimpice. Mirceluşul meu a făcut box de plă­ce­re, nu pentru bani, pe vremea aceea nu se gândea niciun sportiv la bani“, ne mai spune doamna Mioara.
Un alt reper uluitor al carierei lui Mircea Dobrescu este duelul istoric cu fratele său, Constantin, cu care a luptat pentru titlul de campion naţional. Nea Mircea a rememorat acele momente care i-au marcat viaţa şi care l-au făcut unicat în lumea boxului românesc. „Am boxat şi cu fratele meu, Constantin Dobrescu. Fratele meu s-a lăsat bătut ca eu să ies campion. Parcă îl aud: «loveşte, loveşte», ca să fac puncte­le necesare victoriei“.

Francezii l-au numit „Hercule de buzunar“

Succesele obţinute în întreaga carieră i-au impresionat chiar şi pe străini în acele vremuri de dulce amintire pentru Mir­cea Dobrescu. De pildă, ziariştii fran­cezi l-au nimit „Hercule de buzunar“ da­to­rită faptului că era mic de statură, dar avea o musculatură puternic dezvoltată, iar calităţile tehnice şi fizice l-au ajutat să de­vină vedeta marilor confruntări inter­na­ţionale.
S-a lăsat de box în 1982 la vârsta de 52 de ani, timp în care a boxat în peste 200 de meciuri. Din cei 52 de ani, 20 i-a petrecut ca sportiv al Stelei. A mai activat la cluburi din Buzău şi Brăila. Antrenorul se­cund al lotului naţional din anii ’50, Con­stantin Nour, a rezumat succint impresionanta carieră a lui Mircea Dobrescu: „a fost cel mai complet boxer român, dar şi cel mai ghinionist. Din palmaresul său amintim participarea la trei ediţii ale Jocuirilor Olimpice, Helsniki 1952, Melbourne 1956 şi Roma 1960, la cinci Campionate Europene. În 1954 a devenit cam­pion mondial universitar, iar în 1960 campion balcanic“.
Acum, la cei 82 de ani, nea Mircea nu are niciun regret, nici măcar că nu a pă­ră­sit România atunci când i s-a oferit oportunitatea de a pleca. Este bucuros că destinul l-a împins către box, un sport care i-a adus multe satisfacţii: „Dacă aş mai fi tâ­­năr, tot box aş face. Boxul e un sport băr­bătesc, un sport demn pentru cei care ştiu să-l aprecieze. Nu regret nimic din ce am făcut în viaţă, nu regret că am ales să rămân în România, deşi am avut câteva oferte de a pleca în străinătate. Le-am refuzat pe toate, deoarece am fost convins că «fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea»“.

Glaucomul i-a curmat vederea

Mircea Dobrescu este orb de doi ani din cauza bolii numite glaucom, boală pe care a moştenit-o genetic de la mama sa. Cu o lacrimă în colţul ochiului, doamna Mioara povesteşte calvarul prin care a tre­cut soţul ei. „Acum doi ani vedea cu un ochi, iar cu celălalt nu. Şi a avut o pre­sim­ţi­re că dacă se va opera, îşi va îmbunătăţi vederea. L-am operat la Bucureşti, la Spi­talul Floreasca, şi după operaţie mi-a spus: «Mioara, eu nu mai văd deloc». Şi de atunci a rămas orb definitiv. Doctorii i-au schimbat cristalinul şi au încercat să-i refacă vederea, dar ochiul a rămas mort“, adaugă mâhnită doamna Mioara Dobrescu, în vârstă de 75 de ani, care se bucură totuşi că a avut parte de un mariaj fericit alături nea Mircea.