Ne dorim victorii „a la Pyrrhos”, biochimişti care să urce pe podium? Monştri specializaţi, „Frankensteini” ai stadioanelor ce vor domina arenele sportive? Doriţi, într-o viziune diabolică. Ca viitorii campioni să fie laboranţi? Lumea se droghează pretutindeni, fie bând cafele, alcool, fumând, îngiţind somnifere etc. Unii pentru a uita, alţii dimpotrivă, pentru a ţine minte. Pentru dicteuri poetice, picturi psihedelice, visări…
Numai sportivii se dopează! Viciul vine de la animale. Nu caii cereau asta, ci stăpânii erau cei care-şi doreau să câştige cursa. Încă din antichitate au existat atleţi care ingerau substanţe pentru a-şi ameliora rezultatele şi pentru a câştiga. În Roma Antica se influenţa cursa carelor, hrănind caii cu amestec de hidromel (miere, fân şi apă). Mai recent, în 1879, în celebrele „curse de 6 zile” la ciclism, francezii lua cofeină, belgienii, zahăr înmuiat în eter, după care au trecut la amestecuri de heroină şi cocaină.
Ce a urmat? Primul deces! Cel al englezului Linton în cursa de 600 de kilomteri de la Bordeaux la Paris, dopat de managerul său, proprietarul unei firme de biciclete! Englezii la fotbal încearcă inhalarea de oxigen, boxerii încep să ia stricnină, sau amestecuri de rachiu şi cocaină.
Cuvântul „doping” apare într-un dicţionar englez în 1889, definit ca „mixtură” din opiu şi narcotice, lichid folosit la caii de curse. Originea cuvântului , însă, vine din Africa, unde în triburile de cafri şi buri se folosea cuvântul „dop”, care denumea un rachiu cu calităţi energizante. Apoi, englezii i-au ataşat sensul „narcotic”, „stupefiant” („dope”).
Şi iată că acum, lumea sportului, a întrecerii, a competiţiei, îi dă o semnificaţie opusă: capabil să amelioreze calităţile funcţionale, spor de energie, un „doping pozitiv”. Aşa să fie oare? Între cele două sensuri, definiţia corectă rămâne în seama viitorului. Prea mulţi sportivi sunt pe lista decedaţilor, cu diagnosticul „doping”. În 1952, la Jocurile Olimpce de la Oslo, din vestiarele patinoarilor norevegieni s-au scos o mulţime de fiole sparte şi seringi. La Jocurile Olimpice de la Roma din 1960, ciclistul danez Knut Jensen moare din cauza unei supradoze de amfetamină şi acid nicotinic, administrat de antrenorul său!
Tot în capitala Italiei, atletul Richard Howard, medaliat cu bronz la 400 de metri garduri, moare intoxicat cu heroină. Urmează boxerii Billy Bello în 1963 şi vest-germanul Jupp Elze în 1964. Ciiclistul britanic Tom Simpson sfârşeşte tragic în „Turul Franţei”, din cauza amfetaminei, a oboselii şi a soarelui.
Cei mai expuşi sunt cei din „atletica grea”( luptători, halterofili, judokai, boxeri), dar şi atleţii aruncptir (disc, ciocan, suliţă, greutate), care simt nevoia creşterii în greutate, a masei musculare. În mod rapid, anabolizantele revendicate de John Zigler din Maryland fac ravagii. Progresele farmacologiei, care inventează mereu, cu o mare publicitate, excitante, deconectante, stimulatoare, tranchilizante, narcotizante, drogante, nasc ideea facilă a sporului de eficacitate.
Acestor substanţe, „profesioniştii” din sport le găsesc justificare prin comparaţie cu pervitimul studenţilor în sesiuni, la examene, cafeaua scriitorilor în căutare de inspiraţie, în coniacul actorilor în stare de trac. Nu e aşa! Efemeră şi euforică iluzie, uitând riscul, toxicul dopingului, demonstrând slăbiciune, lipsă de caracter la cel care vrea să obţină avantaj necinistit. Unde mai e „Gentlemen’s agreement”-ul, ce mai reprezintă „Charta Olimpică”?
Ca unul, ce mă socotesc un epigon al regretatului Octavian Paler, încercând să-i înţeleg subtilităţile din „discursul imaginar al lui Machiavelli la o cursă de automobile”, îi dau dreptate când spune că „nimic nu e cum pare”, că „lumea e plină de ticăloşi şi ticăloşii, de naivi şi mediocri, de escroci, corupţi şi corupători”.
În viaţa sportivă, în competiţie, ai parte de bune şi de rele şi nu e suficient să aştepţi cinstit deznodământul, trebuie să luăm atitudine. În viaţa sportivă, dacă te-ai hotărât să trădezi ceva, vei ajunge să trădezi totul! Astfel, compromisul se va răzbuna şi nuv ei fi iertat de nimeni, nici de cei pe care i-ai trădat şi nici de cei din jur.
Atenţie! Calea de mijloc nu duce nicăieri decât în pustiu sau la spânzurătoare! Ba nu, poate duce la Hollywood, unde se pare că ca va ajunge Lance Armstrong, cu filmul „Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea, cine-i şmecher, doar victoria”. E de meditat şi acţionat până nu e prea târziu! Altfel ne bântuie Frankensteinii! Sau crucile celor dispăruţi!
Leave a Reply