Cu chiu, cu vai, România a reuşit să depăşească pragul de 100 de sportivi calificaţi la Jocurile Olimpice de la Rio. Dacă privim în urmă, observăm că delegaţia ce se va deplasa în Brazilia va fi aproape egală din punct de vedere numeric cu cea de la Beijing (102) și cea de la Londra (105). Totuşi, echipa olimpică de anul acesta s-a încropit mult mai greu, dacă ţinem cont că mulţi sportivi au îndeplinit baremurile de calificare pe ultima sută de metri şi, în plus, loturile de atletism şi de kaiac-canoe au fost serios afectate de problema dopajului cu meldonium.
Cu ani buni în urmă, în vremea de glorie a olimpismului românesc, delegaţiile tricolore abia încăpeau într-un avion. Acum, din cauze pe care nu le vom detalia aici, dar despre care am scris de nenumărate ori în trecut, COSR răsuflă uşurat că am calificat măcar 100 de sportivi la Rio. E, practic, un prag psihologic, care te face să te simţi mai confortabil mental şi să-ţi ofere un plus de încredere, dar nu-ţi garantează şi medalii olimpice. Pentru medalii e nevoie de mult mai mult: inspiraţie, formă de moment, stare de spirit, rezistenţă, antrenamente, şansă, hazard etc. Altfel spus, e un cumul de factori care sperăm să le fie favorabili alor noştri.
Pe de altă parte, o delegaţie de 100 de sportivi la Rio nu asigură depăşirea sau egalarea palmaresului de medalii de la precedentele Jocuri Olimpice. Este adevărat că o delegaţie mai numeroasă înseamnă mai multe şanse la medalii, dar dacă privim contextul actual, e greu de imaginat că sportivii noştri vor reuşi să se întoarcă în ţară măcar cu acelaşi număr de medalii ca de la Beijing sau Londra. Cauzele sunt multiple: necalificarea echipei de gimnastică, o prezenţă permanentă pe podiumurile olimpice în trecut, problemele de dopaj despre care aminteam mai sus, care ar putea să subţieze loturile olimpice (în funcţie de decizia WADA, s-ar putea ca sportivii prinşi dopaţi, dar calificaţi la Rio, să fie suspendaţi), schimbul de generaţii, inconstanţa unor atleţi sau lipsa de experienţă a altora.
În asemenea condiţii, deşi sună a clişeu, nu trebuie să ne facem iluzii ca să n-avem deziluzii. Orice încercare de a face pronosticuri şi previziuni este total neîntemeiată şi nejustificată. La ediţiile anterioare ale Jocurilor Olimpice, mai-marii olimpismului românesc făceau calcule peste calcule şi prevedeau, mai ceva ca Mama Omida, cu câte medalii se vor fi întors sportivii noştri acasă. De data aceasta, astfel de calcule nu-şi mai au rostul. Nimeni nu trebuie să mai pună presiune pe atleţi. Ţinând cont de condiţiile de care au beneficiat în actualul ciclu olimpic, simpla calificare la Rio este o performanţă în sine, iar orice medalie cucerită pe pământ sud-american trebuie privită ca un bonus.
Totuşi, cum la Beijing a apărut din neant Constantina Diţă Tomescu, la maraton, sau cum la Londra a impresionat Alin Moldoveanu, la tir, să sperăm şi să visăm că şi la Rio vom produce surprize similare care să contureze României imaginea unei naţiuni olimpice imprevizibile, cu sportivi talentaţi, cu foame de afirmare şi cu ADN de învingători.
Mult succes tuturor sportivilor care vor reprezenta România în arenele olimpice de pe Copacabana!
Articol publicat în nr. 60 al revistei Sport Revolution
Leave a Reply