Ce-ar fi viaţa fără amintiri, fără povestirile sau fiorii trecutului? Mai ales când acesta este unul glorios şi demn de consemnat? Chiar dacă este indicat să privim înainte către viitorul luminos, niciodată nu trebuie să uităm cine am fost, de unde am plecat şi cât am muncit pentru a ne afirma sau pentru a ajunge oamenii din prezent. De fiecare dată când deschid cufărul sportului românesc, plin cu poveşti impresionante, mă simt mândră că m-am născut în ţara aceasta şi că suntem înconjuraţi de valori incontestabile. Îmi doresc ca aceste rânduri să îi motiveze pe tinerii sportivi, să îi încurajeze şi să le dea putere să meargă pentru victorie până în pânzele albe. Îmi doresc ca peste ani de zile să devină ei foste glorii şi să le scriem propriile poveşti.
Una dintre cele mai bune canotoare din România, Ecaterina Oancia, ne-a împărtăşit parcursul său ca sportivă şi ne-a amintit sentimentul de mândrie purtat în suflet atunci când se înălţa tricolorul la competiţii: „În prezent sunt pensionară şi mai arbitrez la concursurile naţionale de canotaj. Dacă privesc în urmă şi pun în balanţă situaţia sportului de acum, pot să vă asigur că aria de selecţie nu mai este la fel de vastă ca atunci, nici motivaţia nu mai este aceeaşi, sunt alte perspective pentru cei tineri decât erau pe vremea noastră. Atunci, sportivii erau aduşi din provincie, li se asigura totul, iar ei făceau sport de înaltă performanţă. Din păcate, acum nu mai sunt tentaţi de sport, au alte planuri, alte concepţii. Şi, ca să fiu sinceră, cred că nici antrenori nu mai avem, nu mai sunt de nivelul celor din perioada noastră. Titlul de antrenor emerit nu se dădea oricui până în ’89, erau atât de puţini care obţineau acest statut, numai la o performanţă notabilă îl primeai. Acum l-au primit atât de mulţi, încât este revoltător! Ce diferenţă mai este între Mociani şi unul de la juniori care este antrenor emerit?“
În zilele noastre, ne învârtim într-un cerc vicios – nu mai facem mişcare şi ne îmbolnăvim, nu mai facem sport de performanţă şi nu mai avem rezultate excepţionale peste hotare, dacă vrem să facem sport trebuie să plătim, pentru a plăti, trebuie să muncim, iar pentru a munci trebuie să fim sănătoşi. Este un cerc în care fiecare dă vina pe fiecare, un cerc în care tot sportul are de pierdut. „În trecut aveau mai multă grijă de sport. Acum, pentru a-ţi înscrie copilul la sport, trebuie să plăteşti. Câtă lume îşi permite să plătească? Plus că înainte se făcea selecţia din şcoli, nu erau diferenţele acestea mari de statut social, de rang. Vine cineva care are de toate acasă să tragă la rame? Cei care au de toate, nu vin să facă sport, este mai frumos în club. Era pe vremuri şi dorinţa aceea de a face ceva. Eu chiar îmi amintesc, pe vremea când eram la Voinţa Bucureşti şi am mers pentru prima oară în Snagov, când am văzut că pe spatele lotului ieşit pe apă scria România, mă gândeam: «Doamne, am să ajung şi eu aşa vreodată?» Îmi doream foarte mult şi exact în acea toamnă m-au chemat la lot“, îşi aminteşte cârmăciţa de aur.
Esenţele tari se ţin în sticluţe mici
Tot domnia sa ne-a precizat că a intrat în lumea sportului iniţial practicând kaiacul la Dinamo. Cel care i-a călăuzit paşii spre canotaj a fost Radu Huţan, şeful secţiei dinamoviste, un antrenor care a pus bazele superperformanţei în acest sport: „El mi-a spus să merg la canotaj că sunt scundă, mi-a recomandat să mă fac cârmaci. Nu am vrut la început, dar pentru că nu mai făceam faţă acolo, am zis să mă duc să încerc. Mi-a plăcut de prima oară, mai ales că era tot pe apă şi apa am iubit-o de mic copil, am învăţat singură să înot. Nu era deloc uşor să fii cârma bărcii, dar mie mi-a plăcut foarte mult şi am muncit. Primul rezultat memorabil l-am obţinut la Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984, unde am câştigat medalia de aur la patru vâsle cu cârmaci, împreună cu colegele mele Ioana Badea, Sofia Corban, Anişoara Sorohan, Titie Taran-Iordache. A fost o experienţă inedită şi chiar acolo am trecut printr-o păţanie. În ziua competiţiei ni s-a făcut o ofertă de vâsle, ne-au fost schimbate cu unele moderne, de carbon, iar fetele noastre nu erau obişnuite, acestea fiind mult mai uşoare. Şi pentru că ni le ofereau gratis şi ne rămâneau nouă, ne-au obligat să concurăm cu ele. Înainte de finală am plecat la încălzire, după cum ştiam noi programul. Când am ajuns lângă pistă, am auzit că am primit avertisment. Nu am înţeles de ce am fost chemate la start deşi nu era ora, dar dacă ne-a chemat, ne-am aliniat şi am plecat. De fapt, cursa se programase cu o jumătate de oră mai devreme. Vina a fost a celui de la organizare, care trebuia să verifice toate anunţurile, era să fim descalificate că nu ne-am prezentat la start. Norocul nostru că am fost în apropierea pistei şi ne-au dat avertismentul. Fetele nu prea erau aşa încălzite, deoarece nu ne-am încadrat în timp. Cu gândul că avem şi un avertisment, şi vâsle noi, s-a plecat greu, până ne-am adaptat, până s-au încălzit vâslele, ne-au condus americancele şi olandezele până la 750 metri. Abia în ultima parte am recuperat şi am câştigat.“
Cârmăciţa Oancia a fost triplă campioană mondială în 1987 şi 1989, şi de trei ori medaliată cu bronz în 1981, 1982 şi 1985. La J.O. la Seul, în 1988, echipele de opt rame cu cârmaci şi patru rame cu cârmaci, conduse de Ecaterina Oancia, au obţinut medalia de argint, respectiv bronz. După o frumoasă carieră sportivă, din motive de sănătate, canotoarea a trebuit să stea departe de barcă un an, după cum ne-a mărturisit: „Am avut o pauză, după o problemă de sănătate şi un an în care nu am mai fost la lot. În anul acela am fost antrenor la lotul de juniori de la Constanţa. Acolo chiar am muncit cu drag, din seria aceea au ieşit Constanţa Burcică, Victoriţa Lepădatu, a mai fost Virginica Buzdugan, au fost fete bune, care au ajuns departe. Nu le-am dus eu până la final, dar cât am fost la Constanţa, erau şi ele la lot. Apoi am revenit până în 1989 şi mi-am jurat că nu aleg calea antrenoratului deoarece mă consumam foarte mult şi mă supăram foarte repede. Mă deranjau lucrurile că nu puteam să le fac cum voiam eu. Plus că poţi să faci dacă te lasă, dacă nu, nu reuşeşti. Mi-am spus că decât în acest fel, mai bine renunţ la antrenorat. Astfel, am ajuns secretară la fotbal, apoi în 1992 s-a separat fotbalul de clubul sportiv şi am rămas la fotbal.“
Soluţii, păreri, gânduri, toate pentru sportul românesc, pentru a ajuta fenomenul şi a-i schimba direcţia spre mai multă muncă, implicare şi rezultate notabile. Potenţial avem, copiii încă mai calcă pragurile sălilor de sport, chiar dacă nu într-un număr mare, trebuie lucrat la motivaţia acestora, la calităţile antrenorilor şi la capacităţile celor care controlează şi coordonează sportul. Nu doar fotbalul înseamnă sport, nu doar fotbalul înseamnă performanţă, sunt atâtea alte sporturi care merită să fie promovate şi sprijinite. Ecaterina Oancia ne-a precizat: „În afară de fotbal care este promovat peste tot, te bagă cineva în seamă? Ziarele de sport nici nu îţi vine să le mai cumperi. În schimb, de când aţi apărut vă urmăresc revista. Mă întristează că toate aceste lucruri dăunează sportului românesc. Dacă nu se investeşte, nu vom reuşi să ne redresăm. Gândiţi-vă că înainte în Snagov, unde se pregătea lotul olimpic şi celelalte loturi, aveam pistă, se ţinea Regata Internaţională Snagov şi alte concursuri internaţionale. S-a terminat cu Snagovul, nu ai unde să te antrenezi, iar dacă ţinem concursuri acolo, ori iese unul cu puşca că îl deranjăm, ori alţii cu bărcile fac valuri. Este păcat că nici nu ai unde să te pregăteşti, toate concursurile importante s-au ţinut la Iaşi anul acesta. Nu avem unde să ţinem un concurs internaţional. Şi alte sporturi sunt în aceeaşi situaţie. Pe vremea noastră erau şcoli sportive, cluburi şcolare, unde copiii veneau, făceau sport, aveau bazin, aveau teren. Acum ca să mergi în cantonament, copiii de la volei, baschet, handbal trebuie să primească bani de la părinţi. Şi câţi îşi permit? Aceasta este problema. Atât timp cât nu se va investi în sport, nu o să avem performanţă şi este păcat, deoarece noi eram printre primele naţii în lume. La loturi, dacă nu ai pe cineva cu mână de fier, nu reuşeşti. La noi era Mociani, care era coordonator, el nu era dur, dar avea un comportament încât îţi era jenă să primeşti cumva observaţie de la el, îţi impunea respect. Sper totuşi să se îndrepte lucrurile. Eu am păstrat legătura cu fostele colege, iar cu cei din federaţie am o relaţie foarte bună. Noi dorim să le fim aproape în continuare celor din lumea sportului, trebuie doar să ni se solicite sprijinul.“
Articol publicat în nr.53 al revistei Sport Revolution
Leave a Reply