Mândria Scânteii

Înainte de 1989, Dinamo București și echipa Combinatului Poligrafic București își împărțeau supremația în competițiile naționale de oină. Sportul nostru național se bucura din nou de popularitate și cunoștea momente memorabile. Momente despre care ne-a vorbit și Marin Simoiu, unul din cei mai mari fundași din oina anilor ’70-’80.

Astăzi, pe Marin Simoiu îl găsim la subsolul tipografiei Coresi. “Pe-aici intră doar muncitorii”, îmi zice, conducându-mă pe culoarele reci ale Casei Scânteii, fostul mare sportiv. În aceste locuri își câștigă existența de aproximativ 40 de ani. Acum, „merge pe 60”. Pe vremea comuniștilor, era tinichigiu auto în cadrul fostului Combinat Poligrafic București. Acum, este singurul șofer al tipografiei.

Cămăruța în care își petrece ziua, până când este chemat „afară”, pentru a se ocupa de livrări, se află în ceea ce pare o parcare subterană. Pe o măsuță, televizorul este pornit pe un canal de sport. Spune că și acasă urmărește constant acest fenomen. Un fenomen de care a fost strâns legat în tinerețe.

Marin Simoiu este bucureștean get-beget. Născut pe 25 iunie 1954, a luat mai întâi contact cu voleiul și fotbalul, pe care l-a practicat și în Diviza C de juniori. Cu oina s-a „întâlnit” undeva la începutul anilor ’70. A fost dragoste la prima „vedere”. „Aveam o soră care era căsătorită cu Gheorghe Drăghici, component de bază al echipei Combinatului Poligrafic București. Eu fiind sportiv, am zis să încerc. Și așa m-am lipit. Era un sport interesant”, povestește fostul oinist.

Legătura cu oina a continuat și pe perioada armatei, perioadă care avea să se încheie în 1975. Spre fericirea lui Marin: „Cât timp am fost în armată, am jucat oină și la Dinamo. Ei m-au rugat să rămân acolo, dar nu îmi plăcea viața de armată. Trebuia să fii la ordin. În general, cei care au rămas în armată erau veniți din provincie și li s-au dat case”.

Întors din armată, sportivul s-a angajat în cadrul Combinatului Poligrafic București. Se întâmpla în același an, 1975, iar pasiunea începea să dea roade. Alături de CPB, Marin a fost multiplu campion național și câștigător al Cupei României. Evident, sportul se îmbina cu munca.

„Dimineaţa eram la serviciu, de la ora 7 până când eram scoşi din producţie, cum se zicea pe atunci. Plecam la ora 12 pe terenul CPB-ului şi făceam antrenament acolo, sau la ştrand. Terminam antrenamentele undeva pe la ora 4 după-amiaza”, declară Marin Simoiu.

Este o perioadă despre care își amintește cu drag. Se vede în ochii lui. „A fost frumos. Se implica și partidul, existau și sindicatele… Lumea venea la stadion”. Își amintește că sportul nostru național a fost prezent chiar și la prima ediției a Daciadei, în 1978. „A fost o demonstrație scurtă, pe stadionul 23 august. Dar trebuia să fii acolo, să vadă partidul că te implici”, spune Marin.

Vorbind despre satisfacțiile materiale, fostul sportiv al CPB-ului spune că nu erau unele substanțiale. „Exista o indemnizaţie pe lună, în funcţie de rezultate. În cazul în care câştigam campionatul sau cupa, federaţia şi Consiliul Naţional pentru educaţie fizică şi sport ne ofereau o sumă de bani. În orice caz, era un câştig <<subţire>>. Se juca mai mult de plăcere. Dacă îţi intra în sânge, jucai şi pe gratis”, continuă Marin.

Dar, cel puțin pentru el, principalele câștiguri erau altele: „Era o satisfacție faptul că puteai merge în cantonamente prin țară”. Își amintește și acum că erau „scoși din producție” și trimiși în diverse orașe ale țării, unde urmau să joace. „De exemplu, la Mangalia, când se disputau finalele de cupă, făceam deplasarea cu o săptămână înainte. Eram cazați la hotel, aveam masă, făceam antrenamente pe plajă. Pe urmă, vinerea, sâmbăta și duminica, se juca finala”, adaugă fostul oinist.

Mai mult decât atât, Marin Simoiu a primit şi titlul de maestru al sportului. „Trebuia să câştigi fie trei campionate la rând, fie cinci, alternativ”, precizează el. „Cu legitimaţia asta mai intram gratis pe la meciurile de fotbal, de-aia era bătaie atât de mare pe atunci să fii maestru al sportului”, adaugă Marin.

Acum, singurele amintiri din acea perioadă sunt fotografiile. Privindu-le, parcă retrăiește din nou finalele de campionat jucate pe fostul stadion al Tineretului, devenit astăzi Arcul de Triumf. „Eram cât Scânteia”, spune zâmbind, privind o poză în al cărui fundal se observă celebra clădire comunistă.

La fel de bine își amintește și de un episod consumat în 1990, când a prezentat oina chiar președintelui Federației Internaționale de Baseball, Robert Smith, venit la București.

„S-au creat două echipe din țară pentru a face demonstrații. Președintelui i-a plăcut, a spus că seamănă cu baseball-ul”, susține Marin. „Era vorba că se vor face echipe de oină și de baseball, să putem practica ambele sporturi”. Dar acest lucru nu s-a mai îndeplinit.

De altfel, după Revoluție, oina și-a pierdut din strălucire. „Problema a devenit una financiară”, spune Marin. „Cheltuile erau prea mari. Înainte te ajutau sindicatul, partidul, veneau şi de la federaţie nişte bani. După ’90 ‚Combinatul a devenit Regia Autonomă a Imprimeriilor „Coresi”, iar sindicatul a spus că nu mai poate să finanţeze”.

Chiar și în aceste condiții, fundașul a continuat să mai practice câțiva ani sportul național: „Noi aveam un şef de garaj care era şi antrenorul nostru, iar ginerele lui făcuse privatizare şi ne-a sponsorizat o perioadă. Seradria se numea firma lui. O aveam scrisă şi pe tricouri”.

Dar chiar și cu sponsorizare, costurile s-au dovedit a fi prea mari. Totul se datora noului regulament, care prevedea foarte multe deplasări în calendarul competițional. „Au făcut un campionat cu 8-10 echipe. Înainte, se juca pe zone. Erau, să zicem  patru zone, din care se calificau câte două echipe. Din Bucureşti erau opt echipe, dintre care cele mai bune erau CPB-ul şi Dinamo. Câştigam când noi, când ei”, afirmă Marin.

„Deplasările deveniseră costisitoare. De exemplu, mergeai la Bacău pentru a juca două meciuri. După aceeea, la Dej, pentru alte două meciuri şi se adunau. După 1990, îşi făcuse şi Chişinăul echipă de oină, pe care au introdus-o în campionatul nostru. Vă daţi seama câtă cheltuială îţi trebuia să te duci până la Chişinău, să joci două meciuri şi să te vii înapoi”, spune râzând fostul sportiv.

Nu i-a rămas decât să facă haz de necaz. În perioada 1995-1995, echipa de oină a combinatului s-a desființat. Nu înainte ca Marin Simoiu să capete și o mică experiență ca antrenor: „Am fost antrenor în timp ce jucam. Fostul antrenor ieșise la pensie, nu mai avea legătură cu serviciul”.

Cu regret, Marin spune că ar fi jucat şi acum sportul pe care l-a îndrăgit ani de zile: „Mi-a plăcut sportul. Îmi place și acum. Dar, din păcate, au intervenit problemele. Mă mai doare mijlocul, trebuie să mă mai uit și în buletin (râde). Inima și sufletul ar vrea, dar nu îmi mai permite fizicul”.

După ce îşi strânge fotografiile, cel care fusese cândva cel mai mare fundaş al ţării, după cum îl declarau unii specialişti ai vremii, rămâne tot cu zâmbetul pe buze. Visează şi acum la acea perioadă apusă. Probabil nostalgia l-a făcut să rămână şi la ora actuală în aceste locuri pe care le ştie de zeci de ani, aflate sub umbra Casei Scânteii.

FOTO: Marin Simoiu (Arhiva personală)

*Material preluat din numărul 44 al revistei Sport Revolution.