Nu mai avem cultura performanţei înalte şi a excelenţei, ne mulţumim cu puţin ori nu mai vrem, ori nu mai putem, ori nu mai ştim sau toate la un loc. Nu mai putem impune nici criteriile de înaltă performanţă şi în aceste condiţii ori ne ocoleşte podiumul, ori îl ocolim noi. Sportul de performanţă este un sector aparte, un domeniu de vârf ce nu poate fi apanajul unor diletanţi numiţi politic, ignoranţi, ci al unora care ştiu, caută şi găsesc soluţii, cercetează, monitorizează, stabilesc anumite strategii, dar mai ales finalizează.
În această zonă atât de pretenţioasă, pe acest platou al înălţimilor everstice, aerul este rarefiat şi nu poate ajunge oricine, oricum şi oricând. Aşadar, într-un domeniu de vârf, oameni de vârf trebuie să realizeze performanţe de vârf, fără de care nu poţi rămâne în galeria marilor naţiuni sportive şi în istoria performanţelor mondiale. Cei care nu se regăsesc aici trebuie să se lămurească singuri că nu e locul lor, că aici trebuie să existe oameni potriviţi pentru poziţii potrivite, iar noi, ceilalţi, să-i trimitem în neantul şi destinul profesiunii lor înainte de a ajunge să facă rău („Primum non nocere”).
Înalta performanţă sportivă ţine de talent, de genialitate, de inventivitate, de creaţie, cercetare şi se găseşte în anumite locuri, la anumite persoane, însă niciodată anonime. Se pune, astfel, întrebarea firească: cum să-i găsim, să-i descoperim pe aceştia, cum să-i valorificăm, cum să-i motivăm? Va trebui să reflectăm la ce şi cum fac alţii care au reuşit să ne depăşească în aceste domenii unde noi eram vioara întâi.
Să reflectăm şi la ce am avut şi nu mai avem, la ce am făcut şi nu mai facem, la ce am ştiut şi nu mai ştim, la ce trebuie ştitu şi schimbat şi noi nu vrem nici una, nici alta. Am avut şcoli de înalt nivel, modele de invidiat pentru întreaga lume a performanţei sportive: la gimnastică, atletism, lupte, kaiac-canoe, canotaj, scrimă, haltere, nataţie, tenis de masă, handbal, volei etc. Să nu ne amăgim cu câţiva sportivi rămaşi pe „frontul performanţei înalte” din războiul trecut şi cu câţiva „comandanţi în retragere”, care vor rămâne să stingă lumina.
Ioan Sotter, Ion Corneanu, Ghermănescu Kunst, Oprea Vlase, Ion Popa, P. Huţan, Victor Mociani, Navasart, Lazăr Boroga au fost nu numai vrednici, ci şi învredniciţi, calităţi pe care nu le posedă oricine şi cu atât mai puţini cei de azi, care nici nu vor, nici nu ştiu, nici nu pot şi nu sunt nici hărăziţi.
Revenim la întrebarea principală: cum să-i găsim pe cei de tipul Iolandei Balaş, Linca, Nadia, Ivan, Melinte, Martinescu, Gruia, Gaţu, Alina Dumitru? Apare aici o altă întrebare: cum şi cu cine să lucreze aceia pe care îi vom găsi? Ar fi simplu, cum spune marele Noica, dacă am proceda ca-n armată, i-am aşeza în front şi le-am ordona: „cei ce se cred talentaţi, geniali, un pas în faţă!” Ne-am trezi cu prea mulţi candidaţi la excelenţă şi am păţi la fel cum întâmplă în politica românească.
Paul Valery, după ce citeşte un manuscris al unui tânăr poet francez, îi răspunde: „Domnule, nu ai talent, poate ai geniu şi eu nu mă pricep la aşa ceva”. Numai că la aşa ceva ar trebui să se priceapă măcar câţiva din sânul înaltei performanţe româneşti, ştiind că excelenţa, marii performeri, recordurile lor, marile lor succese hotărâsc în ultimă instanţă afirmarea şi supravieţuirea acestei activităţi în concertul mondial. Dacă Valery are dreptate şi nimeni nu se pricepe în materie de geniu, atunci nu am putea alege nici dintre cei mulţi şi nici dintre cei puţini. Din fericire, părerea lui Valery nu e în concordanţă cu realitatea (poate el însuşi nu avea decât talent şi nu geniu).
Un alt mare peformer al vremurilor trecute, Thomas Edison, a spus că geniul înseamnă 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie; tocmai aceasta deosebeşte părerile celor doi. Primul vrea să ştie imediat cine e genial şi talentat, iar ultimul ne explică faptul că după ce a transpirat îndelung, talentatul s-a transformat în geniu. Cei ce duc talentele spre excelenţă sunt antrenorii, şi ei excelenţi, care ştiu să-i facă să transpire pe primii, să-şi dorească cu adevărat înalta performanţă. Ne trebuie, însă, şi profesori de educaţie fizică-sportivă, care predau regula, nu excepţia, îniţiindu-i şi învăţându-i pe toţi elevii să alerge, să sară, să arunce, să înoate, să joace handbal, volei etc.
Excepţia este apanajul antrenorului, care se ocupă de unul sau câţiva sportivi talentaţi, ducându-i spre vârf. Aşadar, avem nevoie de antrenori de excepţie pentru sportivi de excepţie, care urmăresc zi de zi, pas cu pas, suişul acestora spre vârf. Cei care predau regula, profesorii din şcoli, trebuie să-şi facă datoria. Ei nu trebuie să ştie prea multe despre cules, dar să ştie foarte multe despre arat şi semănat. Într-un cuvânt, e nevoie de vrednicie şi învrednicire şi la unii şi la alţii, dar spre regretul nostru, ei sunt din ce în ce mai puţini.
Am scris aceste rânduri pentru că înalta performanţă este din ce în ce mai rară, iar cei care o realizează se înrolează în plutonul internaţional şi atât, pentru că selecţia din cele 20 de milioane (dacă mai suntem 20 de milioane) este din ce în ce mai greoaie. Şi dacă când găsim excepţia, nu ştim s-o valorificăm. Astfel se explică titlul de mai sus.
Leave a Reply