Pe 26 octombrie 2015, se împlinesc opt ani de când cel mai mare fotbalist român, Nicolae Dobrin, a plecat dintre noi, lăsând în urma sa amintiri de neuitat și un mare vid printre iubitorii fotbalului care l-au adorat și venerat în perioada când ne încânta cu driblingurile și golurile sale de neuitat.Poate, în aceste momente, continuă să-și etaleze talentul și geniul său fotbalistic cu cei din lumea îngerilor.
Nicolae Dobrin este, în opinia multora, cel mai mare talent fotbalistic pe care l-a dat România. Dacă Marin Preda a scris în anii ’80, „Cel mai iubit dintre pământeni”, Dobrin a fost „Cel mai iubit dintre fotbaliști”, a fost cel mai fotbalist dintre fotbaliști, a fost simbolul unui oraş, pe care l-a iubit, primind înapoi divinizare. Ce a fost şi este Dobrin pentru Piteşti, este Maradona pentru Napoli, sau pentru El Caminito, acel cartier eterogen şi pestriţ din Buenos Aires, amintind de Războieniul din Piteştiul Maestrului.
A fost un suflet mare care și-a trăit viața la maximum, cum mulți dintre noi poate am făcut-o de altfel. Mărturie stau serile de la Restaurantul “Argeşul”, templul “culturii” din acele vremuri ale urbei făuritoare de maşini, unde Dobrin îşi împărţea boemia cu fiecare cetăţean venit să-l vadă şi să-l asculte. Acum, Nicolae Dobrin nu mai e printre noi, şi nici “Argeşul”, transformat în sală de jocuri mecanice.
El a adus în Trivale, zâmbet, suspine și fericire oamenilor care în anii ’70 și ’80 aveau de îndurat grijile sociale din acele timpuri, şi i-a făcut pe piteşteni să simtă că pot cuceri lumea alături de el.
Produs sută la sută al Argeşului, a fost descoperit de un alt zeu al Piteştiului, marele descoperitor de talente, Leonte Ianovschi, pe Maracana locală, locul unde juca fotbal, de multe ori cu picioarele goale pentru a simţi mingea si nisipul care frigea, şi te obliga să joci cât mai repede, să driblezi, să alergi, să pasezi.
A făcut istorie la FC Argeş, şi ar fi făcut fără îndoială şi la Real Madrid, care a plecat învinsă de falanga din Piteşti, condusă de Nicolae Dobrin. Erau alte timpuri, alte decizii conduceau destinele oamenilor şi implicit ale sportului, iar oamenii nu au apucat să-l vadă pe Pele din Trivale jucând pentru marile echipe ale lumii.
Cum nu au apucat să-l vadă nici la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic din 1970.S-a scris mult despre asta. Că nu era pregătit, că a fost lucrat de grupul dinamovist din echipă, că antrenorul avea alte planuri tactice.
Se prea poate ca toate aceste lucruri să fi avut un sâmbure de adevăr, mai ales că Dinamo şi-l dorea cu disperare în echipă.Nicolae Dobrin a revenit însă totdeauna, acolo unde i-a fost locul: să pună umărul la greu, să bucure oamenii, să picure artă într-o mare de încrâncenare. Sau, aşa cum scria un alt Maestru, Fănus Neagu despre el: În clipa în care îl vedem lângă minge, înfometat de joc, ne cresc trandafiri în palme, căci el este toreadorul răsfătat de soartă si de noroc, iar noi suntem dragostea lui plătită cu sânge de taur.
Una dintre revanşe şi-a luat-o mai târziu. Împotriva lui Dinu, împotriva lui Dinamo, în cel mai bun meci al campionatul dintotdeauna. Marele meci, meciul vieţii lui Dobrin, meciul istoriei lui FC Argeş, meciul campionatului. La 24 iunie 1979, în faţa a 20.000 de spectatori, pe stadionul Dinamo din Capitală, FC Argeş învingea Dinamo, după un meci de infarct, cu scorul de 4-3, prin golurile marcate de: Radu II (min. 11 şi 24), Joiţa (min. 69) şi Dobrin (min. 90), respectiv, Dragnea (min. 5) şi Dudu Georgescu (min. 76, din penalty, şi min. 89). Echipa acelei vremi, cu tot cu notele acordate în ziarul “Sportul”: FC Argeş: Cristian 8, M. Zamfir 7, Cârstea 7, Stancu 7, Ivan II 6, D. Toma 7, Iovănescu 6 (min. 78, Bărbulescu), Chivescu 6, Doru Nicolae 8, Radu II 9, Dobrin 10.
Ca să înţelegem pe deplin ce a însemnat acel meci şi acea victorie atunci, trebuie să spunem că FC Argeş şi Dobrin au jucat singuri împotriva tuturor, Dinamo fiind echipa Miliţiei, jucând acasă, iar forurile de partid şi de stat de la acea vreme nu doreau decât ca Dinamo să iasă campioană. Practic era o utopie să crezi că poţi lua titlul în curtea lui Dinamo. Chiar şi arbitrii au dorit ca titlul să nu ajungă la Piteşti şi au făcut tot ceea ce s-a putut să-i oprească pe argeşeni. Şi totuşi, Dobrin a realizat imposibilul.
“Plouase mult în ultimele zile, iar piteştenii mergeau la Bucureşti pentru finalul de campionat. Era în 1979. Păreau împăcaţi cu soarta. Bun şi locul doi, că nu poţi să fii mai tare ca miliţienii de la Dinamo, nu? Fiecare îşi făcuse deja planurile pentru vacanţă. Una fără excese, că prime nu prea aveau de ce să mai ia. Pentru locul doi, numai felicitări… Erau însă unii care sperau imposibilul. Unul îşi jurase că va lupta pînă la moarte numai să-i atîrne la gât medalia de campion, altul visase că vor da patru goluri… Când a pus mingea la centrul terenului după golul trei al lui Dinamo, Dobrin i-a spus, liniştit, arbitrului Anderco „Poţi prelungi cât vrei meciul. Dăm un gol mai mult ca ei!”. Şi aşa a fost. S-a terminat 4-3 pentru FC Argeş şi federalii s-au chinut o jumătate de oră pentru ca pe trofeu să nu mai scrie Dinamo, ci FC Argeş. Cine Dumnezeu credea că piteştenii ar fi putut schimba istoria?! Al doilea titlu din istoria echipei pe al cărei act de naştere scria 1953 este poate cea mai dragă poveste a piteşteanului de rând, fericit că le-a putut da cu tifla şmecherilor de la Bucureşti.”
Nicolae Dobrin a trecut în legendă.El nu mai e, iar clubul pe care l-a făcut celebru se reinventează în liga a 4-a distrus de oamenii care înţeleg tradiţia şi bucuria ca pe o marfă ieftină. Cel ce l-au apucat jucând, e bine să-şi amintească, iar cei mai tineri să ştie, cine a fost Nicolae Dobrin. Cel care făcea să iasă oamenii în stradă, cu mult înainte de Generaţia de Aur, şi în alte vremuri.
Pentru mulţi, cel mai bun fotbalist român.Pentru ai lui, Prinţul. Prinţul din Trivale. Odihnească-se în pace !
foto:ziarulargesul.ro
Leave a Reply