Dacă până acum am realizat materiale cu marii sportivi ai ţării pe care i-am numit sportivi de legendă, în acest număr vă prezentăm un material cu o personalitate a lumii sportului şi a României pe care nu o putem numi altfel decât simplu: legendă. Cristian Ţopescu, căci despre el este vorba, şi-a dedicat viaţa sportului şi acum, la cei 73 de ani ai săi, a găsit o breşă în programul dânsului pentru a ne împărtăşi o parte din experienţa acumulată de-a lungul timpului, timp prin care a trecut braţ la braţ cu sportul.
Domnul Ţopescu ne-a întâmpinat zâmbitor, îndemnându-ne să intrăm în curtea casei sale în care paznicul, un maidanez pe care l-a adoptat de pe stradă, nu era la datorie. Ceea ce-ţi acaparează privirea încă dinainte de a intra este verdeaţa care se regăseşte din belşug în jurul casei, făcând din locul de odihnă al domnului Ţopescu o liniştitoare oază verde în mijlocul unui Bucureşti gri şi zgomotos. Casa în stil vechi, cu pereţi de cărămidă îmbrăţişaţi de plante căţărătoare este un adevărat altar al sportului înţesat cu trofee şi fotografii în care Cristian Ţopescu apare în diferitele etape ale vieţii sale alături de sportivi de seamă ai României sau colegi de breaslă de la care, spune dânsul, a avut multe de învăţat. Acolo, pe terasa casei în care găseşti toată istoria sportului românesc, am stat de vorbă cu Cristian Ţopescu, învăluiţi de mirosul cărţilor din biblioteca de lemn masiv care se zărea pe uşa deschisă a casei, într-o atmosferă demnă de Hanul Ancuţei, cu respectatul gazetar pe post de povestitor, iar sportul şi sportivii pe post de regate, respectiv regi, regine şi haiduci.
Discuţia a început cu un subiect sensibil şi anume managementul defectuos din sportul românesc, Cristian Ţopescu făcând o comparaţie cu fotbalul: „De ce un mare fotbalist nu e şi un mare antrenor? Eh, uite că nu e. Pele a fost ministru al sportului în Brazilia, dar nici acolo nu a excelat ca manager. Doamna Doina Melinte, săraca, e teribil de timorată de şeful ei, domnul ministru Funeriu, care-i bagă, cum se spune, sula-n coaste să facă fel de fel de chestii şi timorată, fireşte, pe linie de partid. I-am zis „Măi, Doiniţo, de ce te-ai băgat în partid? De ce n-ai luat exemplul lui Octavian Bellu care nu e dom’le în nici un partid şi a rămas o personalitate.” Aşa şi Doina… Plângea la telefon când l-am atacat pe domnul Funeriu într-o declaraţie în care spuneam despre faptul că închiriază şi concesionează bazele sportive din România. Lovitură mai distrugătoare şi mai urâtă pentru sportul românesc nu putea exista.” În continuare, Cristian Ţopescu este de părere că România ca naţiune are şanse foarte mici să se redreseze, fiind în acest moment pe o pantă descendentă evidentă. Momentul este întrerupt de Rexi, câinele care se arată bucuros să-l găsească pe stăpân care se joacă pentru câteva clipe cu el pentru a-i potoli entuziasmul.
După acest moment, domnul Ţopescu îşi expune punctul de vedere în ceea ce priveşte presa sportivă şi faptul că se preferă prezentarea lucrurilor mondene din vieţile sportivilor în detrimentul performanţelor. De asemenea, după o povestioară despre o vizită la o grădiniţă în cadrul căreia o fetiţă de cinci ani spusese că ea se va face nevastă de fotbalist atunci când va fi mare, îndrăgitul crainic, cuprins de o nostalgie vădită, şi-a exprimat regretul că în ziua de azi valorile pe care copiii le apreciază sunt maneliştii, fotbaliştii şi asistentele TV. „Nu fac politică, dar criza morală pare mai gravă decât cea economică, socială care poate o să treacă. Dar criza aceasta morală, a relaţiilor interumane… Oamneii nu se mai privesc în ochi. Eu, neavând maşină, merg mult pe jos, mă uit pe trotuare la oameni cum se privesc unii pe alţii pieziş aşa, pizmaş. Am devenit atât de răi unii cu alţii. Unii spun că e din cauza sărăciei, dar eu spun că e din cauza educaţiei primite.”
Şi chiar dacă nu se consideră un nostalgic, crede că, deşi acum e mai bine decât înainte, există şi anumite diferenţe care sunt în favoarea trecutului. „De exemplu, sistemul de învăţământ. Dom’le, înainte totuşi se făcea carte. Eu având trei copii, când m-a întrebat un ziarist car dintre cei trei copii a învăţat cea mai multă carte am zis primul, Cristina. Şi vedeţi ce se întâmplă în instituţiile de învăţământ. Violenţa a ajuns de pe stadioane în şcoli.” Şi dacă tot a venit vorba de copii, Cristian Ţopescu a ţinut să specifice că toţi cei trei copii ai săi au făcut sport şi nu pentru că i-ar fi obligat el, „ca părinte, sunt de părere că nu trebuie să-i impui copilului ceea ce-ţi place ţie, nici în materie de sport”. Apoi, un alt aspect în favoarea trecutului este „siguranţa de pe străzi. Chiar şi-n cartierul acesta care nu e chiar mărginaş, după ora nouă eu nu-mi mai las soţia să se ducă până la magazinul din colţ singură. Şi vă rog să observaţi că pe cât creşte numărul şomerilor, pe atât se măreşte infracţionalitatea. De ce? Pentru că un sfert din şomeri ori nu vor să muncească, ori nu-şi găsesc locuri de muncă. Şi atunci ce soluţii de supravieţuire au? Să cerşească, să fure, sau să-ţi dea în cap.”
Dar pentru că numele Cristian Ţopescu are o rezonanţă sportivă în mintea românului, discuţia s-a îndreptat din nou spre acest domeniu atât de îndrăgit de cel care este considerat talismanul norocos al lotului naţional de gimanstică. „COSR-ul (n.r.: Comitetul Olimpic Sportiv Român) este într-o veche dispută cu instituţia care conducea sportul, că acum nu mai există Ministerul Sportului, ci o nefericită combinaţie acolo… Disputa este de următoarea natură: piramida sportului românesc are în frunte campionii. La etajul imediat următor sunt loturile olimpice, sub care se află federaţiile naţionale. Urmează cluburile sportive care sunt deasupra a ceva ce se află pe cale de dispariţie şi anume sportul de masă. Ministrul Funeriu spunea că vrea să reînfiinţeze Daciada. Zic bună idee, nu ştiu cine s-a supărat pe Daciada asta că nici măcar numele nu e supărător şi din competiţia asta a apărut Elisabeta Lipa, Sanda Toma, o canotoare care s-a retras neînvinsă şi alte mari nume. În Daciadă exista şi Cupa Satelor, acum zâmbeşti dacă auzi de o asemenea competiţie, dar în Cupa Satelor erau întreceri de trântă şi acolo au fost descoperiţi doi luptători care după câţiva ani deveneau campioni olimpici. Sub sportul de masă există sportul universitar care şi ăsta a dispărut. Sub acesta exista sportul şcolar. Din aceste ultime două etaje au apărut campioni ca echipa de handbal masculin Ştiinţa Bucureşti care a câştigat campionatul universitar şi jucătorii ei au fost luaţi de Steaua şi Dinamo, ajungând mai târziu campioni mondiali: Cristian Gaţu, Mihai Marinescu sau Valentin Samungi. Eh, aici undeva s-a produs o ruptură şi nemaiavând sport de masă, universitar şi şcolar, deci rezervorul, partea cea mai importantă a piramidei nu mai produce campioni pe filiera pe care am descris-o. Şi atunci ne mirăm că noi nu mai trăim decât prin excepţii. De la Nadia Comăneci, încoace, noi nu mai avem decât excepţii care se numesc: Ilie Năstase în tenis, iată, nu mai vine nimic din urmă, Gheorghe Hagi, nu mai vine nimic din urmă, poate tot cu ajutorul lui Hagi şi a academiei sale de la Constanţa, şi alte excepţii de genul ăsta, pentru că poporul român are talent la sport şi atunci apar vârfuri de genul acestora. Deci cam aşa ar arăta sportul românesc la ora actuală, începând de la cel de masă până la cel de performanţă. Când vrei să spui lucrurile acestea ţi se răspunde cu refrenul drag Guvernului: „N-avem bani!” M-am apucat, evident utopic, să propun ca măcar o şcoală pe judeţ să aibă un teren cu suprafaţă sintetică care să poată fi utilizat indiferent de condiţiile meteorologice, o sală pentru iarnă şi un bazin. Şi am făcut un calcul… Cu ajutorul Guvernului şi al unor investitori privaţi, până în 2020 s-ar putea ajunge ca foarte multe şcoli din România să aibă acest mic complex sportiv. M-am inspirat din Elveţia, sigur, comparaţia e exagerată. Am văzut că în aşa-zisele sate ale lor există şcoli care, pe lângă toate astea, au şi teren de tenis şi patinoar. Ultimele două sunt foarte scumpe, dar măcar o sală, un teren şi un bazin să aibă copiii, că altfel de unde mai recrutăm noi talentele pentru sportul de performanţă. Şi a venit domnul Funeriu acum care închiriază bazele sportive. În judeţul Mureş sunt peste 50 de baze sportive transformate în complexe imobiliare, restaurante, discoteci, localuri pentru evenimente ş.a.m.d. Motivaţia lor este că aceste baze sportive nu se pot întreţine decât dacă sunt închiriate unui rechin imobiliar şi că ăsta vine şi din baza sportivă o parte o face restaurant cum e la Olimpia, o parte o face discotecă şi o parte o lasă teren de sport pe care l-ar ingriji cu banii pe care îi obţine din celelalte două părţi.”
Şi pentru că şi sportul era privit altfel înainte de 1989, Cristian Ţopescu povesteşte: „Sportul era o problemă a statului, nu existau privaţi pe vremea aia. În primul rând că în perioada respectivă sportul era o mândrie, nu vreau să pronunţ cuvinte care să pară patriotism fals, dar chiar era o mândrie. În fond, o ţară ce înseamnă? În opinia mea cele mai importante domenii dintr-o ţară sunt sănătatea, învăţământul şi cultura care cuprinde şi sportul. Dacă vă uitaţi în statistici, în ultimii 20 de ani, că nu e vorba despre Guvernul actual, cele mai mici bugete au fost date acestor trei domenii: sănătate, învăţământ, cultură care însumate, zic eu, înseamnă sănătatea fizică şi mentală a naţiunii. Iar cultura şi sportul sunt nişte cărţi de vizită extraordinare… Ce ştii despre România în Canada? Nadia Comăneci. Ce ştii despre România în Franţa? Ilie Năstase. Ce ştii despre România în Turcia? Gică Hagi şi Gică Popescu. Astea sunt numele cunoscute în lume pentru că partea culturală noi ne-am izgonit-o din ţară: Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Sergiu Celibidache, Ion Luca Caragiale. Toţi ăştia au plecat în România şi au murit în alte ţări, acolo devenind celebri, pentru că noi ne-am izgonit oamenii de cultură trecându-i la periferia societăţii, ceea ce se întâmplă acum cu actorii.” Situaţia pare clară, direcţia spre care România se îndreaptă este una greşită şi când vine vorba de soluţii, Cristian Ţopescu lasă din mână pixul pe care îl învârtea, îşi pune mâinile în sân, se apasă mai puternic pe spătarul scaunului şi spune: „O soluţie de rezolvare rapidă a problemelor nu există, este o chestie de timp, de o altă generaţie născută în alt spirit. Discutând aşa, ca un om simplu, de ce avem noi nevoie în viaţă? În primul rând să fim sănătoşi. Pentru asta avem nevoie de medici. Apoi să fim educaţi. Pentru asta avem nevoie de profesori. Şi pentru a fi oameni culţi, dacă ne interesează să fim oameni culţi, avem nevoie de nişte modele, de oameni de cultură pe care să-i citim, să-i ascultăm, hai să le zicem valori. Are sunt cele mai mici venituri din România? Ale medicilor, ale profesorilor şi ale oamenilor de cultură.”
Ca să vorbim şi despre perioada postdecembristă, Cristian Ţopescu face un clasament al celor mai buni miniştri ai sportului din 1990 până în prezent. „Alexandru Mironov, în perioada lui România a participat la Jocurile Olimpice de la Atlanta, Crin Antonescu şi cel pe care l-aş fi văzut eu ministru al sportului, Ion Ţiriac. El a condus Comitetul Olimpic Român exact în perioada celor mai bune rezultate: Sydney 2000, Atena 2004. Şi ca să revenim la discutţia cu COSR… Acesta vrea să-şi subordoneze federaţiile naţionale care sunt insituţii private la ora actuală. De ce? Pentru ca federaţiile au patrimoniu, au terenuri, au clădiri, au nu ştiu ce. Şi atunci este o veche dispută între minister şi Comitetul Olimpic care va continua multă vreme şi care probabil că va fi câştigată de COSR pentru că ieri (n.r.: miercuri) am aflat că a venit domnul Jaques Rogee, preşedintele CIO (Comitetul Internaţional Olimpic) şi că din partea României a fost nominalizat pentru a fi membru CIO, domnul Octavian Morariu. În momentul în care Morariu ajunge membru CIO e clar că în ţară Comitetul Olimpic va fi mai puternic. E o veche dorinţă a noastră, justificată, de a ajunge în Comitetul Internaţional, au încercat Ţiriac şi Nadia şi acum vine candidatura lui Octavian Morariu care probabil va fi acceptată pentru că altfel nu ar fi venit Jaques Rogge în România. Morariu e un tip OK, nu am nimic cu dumnealui ca persoană, dar disputa asta între Comitetul Olimpic şi Ministerul Sportului nu poate să aducă lucruri bune şi nu ştiu ce se va întâmpla. Comitetul Olimpic se ocupă de loturile olimpice. În momentul în care noi ajungem în lotul Olimpic, suntem sub egida Comitetului Olimpic. Dar înafară de loturile olimpice, federaţiile naţionale care sunt private, au un anumite patrimoniu, trebuie să depindă de Autoritatea pentru Sport.”
Sportul din şcoli, fiind şi el un subiect sensibil, este atins în discuţia cu Cristian Ţopescu. Acesta a dat exemplele Angliei unde au ora de rugby în programa şcolară, sau a Franţei unde joia se merge la şcoală doar pentru a se face sport. În ceea ce priveşte Romania…: „Pe vremea când Ecaterina Andronescu era ministru am avut o discuţie cu dumneaei pe această temă în care susţinea că trebuie să fie o singură oră de sport în programa şcolară, iar copiii care vor să facă sport, să vină sâmbăta sau duminca. Care copil îţi vine sâmbăta şi duminica? Iar eu îi spuneam „Doamnă, în directivele Uniunii Europene sunt trei ore de sport pe săptămână, citiţi Cartea Albă a Uniunii Europene… Ca părinte vreau să am un copil deştept, dar în primul rând trebuie să fie un copil sănătos şi pentru asta trebuie să facă educaţie fizică.”
Ultimă problemă atinsă de Cristian Ţopescu este aceea a lipsei unei săli de sport cu adevărat bună şi utilizabilă, în care să se şi poată organiza campionate de nivel internaţional, povestind cum Cristian Gaţu a prezentat un proiect pentru susţinerea Campionatului Mondial de Handbal pe care l-a pierdut în favoarea Croaţiei pentru simplul motiv că Gaţu a venit cu săli pe care urmau să fie construite, iar croaţii au venit cu săli care erau deja construite. La noi Sala Polivalentă e folosită pentru organizarea diferitelor evenimente ca Miss Piranda, în schimb la meciul băieţilor împotriva Rusiei sala a fost pe jumătate goală.
Acesta este Cristian Ţopescu, un om care se confundă cu sportul românesc, cel care îţi poate vorbi oricând despre sportivi uitaţi sau idolatrizaţi, întâmplări urâte sau frumoase din jurul acestora, un om preocupat întotdeauna de sport, profitând de funcţia sa de senator pentru a propune soluţii de redresare a acestuia. După ce stai de vorba cu Cristian Ţopescu nu ai cum să pleci altfel decât profund impresionat de acesta, de modul în care te tratează, asemeni unui vechi prieten, de felul cum povesteşte şi de cât de multe te poate învăţa. Redacţia Sport Revolution consideră că, alături de sportivii noştri, ai românilor, oameni precum Cristian Ţopescu reprezintă un alt capitol cu care ne mândrim. Dacă sportul românesc ar beneficia de un muzeu aşa cum merită, numele lui Cristian Ţopescu ar fi brodat cu fir de aur pe pânza de mătase care ar acoperi gura de acces în acest lăcaş al sportului.
Leave a Reply