Medalia de bronz de la Jocurile Olimpice de la Moscova, 1980, câştigată de echipa României de volei masculin este cu siguranţă cel mai important trofeu din istoria voleiului românesc. Dinamovistul Marius Căta-Chiţiga a fost unul din eroii acelei echipe de vis. În acest articol vom putea surprinde aspecte psihice, inedite, ce pot explica un traseu sportiv de excepţie.
Palmares
Marius Căta-Chiţiga a câştigat o medalie olimpică de bronz, cu naţionala României (Moscova 1980), împreună cu Oros, Dumănoiu, Gârleanu, Stoian, Macavei, Sterea, Pop, Enescu, Chifu, Mina şi Manole. Cu Dinamo a luat Cupa Campionilor Europeni (1981), Cupa Cupelor (1979) şi de zece ori titlul naţional.
S.R.: Am observat în aceste interviuri că destinele marilor performeri au ceva în comun. Ce crezi că au în comun?
M.C.C. : Cred că fiecare om are un germene de talent care se poate dezvolta în condiţii favorabile. Atunci când potenţialul interior se apropie de fluxul posibilităţilor optime şi începe să fie exprimat prin muncă şi entuziasm, rezultatele sunt pe măsură. De exemplu, când eram copil aveam rahitism. Pentru a-mi corecta deformarea cutiei toracice, doctorul le-a recomandat părinţilor mei să mă pună să alerg în fiecare zi cât pot de mult. Aşa că, de la 4-5 ani, am început să alerg cât mă ţineau picioarele şi plămânii. În scurt timp, alergatul a devenit o necesitate şi o plăcere pentru mine. Alergam tot timpul: în drum spre şcoală, în parcuri şi la joacă cu copiii. Aşadar, problema mea, aparent nerezolvabilă, a fost depaşită prin voinţă. Totodată a reprezentat şansa mea de a face sport de performanţă mai târziu.
Obiectivul motivează, energizează şi direcţionează acţiunile
S.R.: Înţeleg că motivaţia de a rezolva problema rahitismului a stat la baza performanţelor de mai târziu?
M.C.C. : Această motivaţie m-a făcut să consider sportul o parte importantă din viaţa mea şi calea de a-mi depăşi condiţia iniţială. Dar motivaţia ce m-a condus spre marea performanţă a prins contur în 1972 când am văzut la televizor competiţiile de la Jocurile Olimpice de la Munchen. Atunci am simţit o mare dorinţă, care m-a făcut să vreau să ajung şi eu la Olimpiadă când voi fi mare. Tot în acel an mă apucasem de volei.
Marea performanţă se obţine printr-o autodepăşire permanentă
S.R.: Cum a fost la Jocurile Olimpice?
M.C.C. : Pentru că aveam o condiţie fizică foarte bună şi eram implicat total la antrenamente, după numai doi ani (la 14 ani), am început să am o prezenţă constantă în loturile naţionale de juniori. La 17 ani, am fost legitimat la Dinamo, care era atunci una dintre cele mai bune echipe din Europa. După alţi doi ani, am fost selecţionat la echipa naţională de seniori, împreună cu Macavei, Mina, Stoian şi Enescu, alăturându-ne vechiului nucleu format din Dumănoiu, Oros, Sterea, Gârleanu, Pop, Chifu. Am plecat la turneul de calificare din Bulgaria, pentru Jocurile Olimpice de la Moscova, unde naţionala României s-a clasat pe locul al doilea, câştigând cu 3-0 în faţa echipelor SUA şi Coreea de Sud. Participarea la Jocurile Olimpice a reprezentat pentru mine bucuria împlinirii celui mai mare vis, credeam în şansa noastră aşa că tot ce îmi mai doream era să joc. Şi şansa a venit într-un moment cheie din meciul cu Brazilia. La scorul de 1-1 şi 12-9 în setul al treilea, în favoarea Braziliei, am fost introdus de antrenorul Nicolae Sotir în locul lui Enescu pe postul de fals (acolo ori îţi rupi capul, ori eşti erou), în zona IV. Echipa noastră fiind la preluare, Oros a avut o ezitare şi mingea a ajuns la mine în linia 4, de unde am atacat-o punând-o pe linia de fund într-un spaţiu gol lăsat de brazilieni. Am obţinut schimb de serviciu. Pe serviciul nostru şi atacul adversarului am reuşit să blochez individual în zona II şi să câştigăm punctul 10. A urmat revenirea echipei noastre şi câştigarea meciului. În parcursul acelei Olimpiade, România a debutat cu echipa Libiei, făcând un record absolut al întrecerilor olimpice, cu un 3-0 (15-3, 15-1, 15-1), meci încheiat în doar 31 de minute. A urmat eşecul cu Polonia (1-3). În semifinale, România a cedat în faţa gazdei URSS, pentru ca în meciul decisiv, pentru medalia de bronz, să-şi ia revanşa în faţa Poloniei: 3-1 (15-10, 9-15, 15-3, 15-9). E greu de povestit ce am simţit pe podium împreună cu aceea echipă de poveste, cu medalia de gât. Era împlinirea visului meu de care nu m-am îndoit niciodată.
Oamenii îşi arată adevărata faţă în situaţii de criză
S.R.: În anii 80, echipa Dinamo a continuat să fie cea mai bună din ţară, dovadă fiind numărul de titluri naţionale. Care era secretul acelei echipe fantastice?
M.C.C. : În primul rând, aveam spirit de echipă, ne cunoşteam calităţile şi limitele. Ştiam cât poate duce unul sau altul în timpul meciurilor şi ne ajutam fără a aştepta să primeşti înapoi. Totul era pentru echipă şi echipa eram noi. În timpul liber făceam tot felul de glume, tachinându-ne. Aşa ieşeam din rutina cantonamentelor, dar ne şi cunoşteam partea ascunsă a fiecăruia. Odată, aveam câţiva colegi care tot întârziau la autobuzul ce ne ducea la sală. Aşa că majoritatea echipei s-a ascuns pentru ca întârziaţii să creadă că am plecat cu autobuzul şi nu i-am mai aşteptat. Doar că autobuzul a sosit şi el cu întârziere, tocmai când au ajuns şi ceilalţi colegi. Aşa că ei au plecat cu autobuzul şi noi am alergat pe jos.
Când ai încredere în tine, poţi lăsa lucrurile să se întâmple
S.R.: În ce crezi că a constat secretul succesului tău?
M.C.C. : Am fost un copil foarte timid şi neîncrezător din cauza bolii din copilărie. Faptul că mi-am depăşit prin propriul efort condiţia m-a făcut să învăţ că provocările exterioare sau interioare sunt bune, oricât de rele par. Fiecare are anumite calităţi pe care le poate dezvolta sau înmulţi dacă se autodepăşeşte şi nu lasă timpul să treacă atunci când este favorabil. Eu când am simţit timpul favorabil, am depăşit toate problemele şi nu m-am mai oprit până nu s-a oprit el. Nu am ezitat niciodată să ma arunc în gol.
Articol publicat în Revista “Sport Revolution”, nr. 49
Leave a Reply