Conform principiului lui Lomonosov, „nimic nu se pierde, totul se transformă“, cele două „cupluri antagonice“ ne arată fiecare de unde se pleacă şi unde se poate ajunge.
Aşadar, „ura“ şi „lehamitea“ sunt „terminalele“ unor activităţi, sentimente, trăiri, concepte începute cu bune intenţii, „dragostea“ şi „pasiunea“.
Am spune chiar că ultimele, cele care pot genera progresul, stabilitatea, continuitatea, reuşita, sunt obstrucţionate de „opusurile“ lor, ura şi lehamitea, care aduc eşecul, dezinteresul, lipsa de entuziasm, „haosul contagios“.
Ultima expresie aparţine antrenorului Del Bosque (Spania), care caracteriza stilul de joc al românilor în meciul de la Cluj ca o dezordine molipsitoare. De aceste noţiuni doresc să discut, care se pare că au dus sportul nostru într-un regres de neoprit.
Publicaţia noastră, Sport Revolution, şi-a propus încă de la început depistarea cauzelor regresului şi măsuri, soluţii de redresare, pe termen scurt, mediu şi lung.
Performanţa românească e în mare suferinţă, un bolnav grav, greu încercat, departe de vigoarea, sănătatea de altă dată.
Şi cum nici „medici sportivi“ nu mai avem, au apărut pseudospecialiştii, doctorii în diplome „furate“, care în dorinţa de „a fi occidentali“ dau diagnostice departe de realităţile din teren.Această „eră socialistă-comunistă“ blamată azi, a fost înlocuită de era capitalistă, care a adus „ochiul dracului“ în prim-plan.
Banul, în prim-planul de care vorbeam, face şi desface totul, într-o lume nedreaptă, incorectă, incoerentă, chiar sălbăticită, unde identităţile s-au amestecat, într-o globalizare neintenţionată, unde scapă cine poate, ca în tragedia de la Colectiv.
În antichitate, stoicii lui Epictect vedeau în pasiune o maladie a sufletului, şi vai, cât se înşelau.
Experienţa umană confirmă că fertilitatea în gândire şi acţiune are în spate o flacără pasională, iar regresul, neproductivitatea, mediocritatea, minciuna, falsul, ipocrizia şi incompetenţa nu au nimic pasional.
„Pasiunile“ sunt resorturile acţiunilor omeneşti, nimic nu se realizează, nu se creează în lume fără pasiune, spune filozoful român Roşca.
Ca de multe ori, am apelat la eruditul Mircea Maliţa (un mare român, cam uitat de inteligenţii de azi), fin cunoscător al fenomenului: „Nu e uşor să faci apologia pasiunii, întrucât apărătorii ei succesivi sunt compromişi. În această epocă cu predominanţe tehnice şi ştiinţifice, a scoate şi relansa o idee din recuzita romantică, nu pare un act oportun şi prudent“.
Mulţi dintre cei preocupaţi de fenomenul de cunoaştere euristică, de progres, de nou, de a crea un concept în domeniu, o strategie a reuşitei, s-au refugiat de cele mai multe ori în PASIUNE!
Eu sunt convins că aceasta, ca şi gândirea creatoare, funcţionează doar la o anumită temperatură emoţională, care la noi a dispărut.
De dragul banilor, ideile nu mai intră în jocul asociaţiilor de unitate, progres, de reuşită profesională, de a fi primul, de a face parte dintr-o naţiune învingătoare, ci rămân dispersate, izolate, congelate, de dragul banilor, de dragul transparenţei şi corupţiei (atenţie cum tenisul şi nataţia au ajuns la vârful evaziunii fiscale, şi din urmă vin jocurile sportive, dar şi altele…)
Pasiunea, domnilor guvernanţi!
Pasiunea trebuie înţeleasă, apreciată, motivată, cultivată, este un model al intelectului, palpabil, un model fiziologic, psihologic, avansat, pe care îl ignoraţi, se pare… Această ignoranţă ne costă azi enorm, o vedem în dezastrul actual provocat în învăţământul românesc, în mod special cel universitar, de specialitate, şi nu numai, care a adus acest curent al regresului, adevărat dezastru, înfiinţând „Academia eşecului“ cu mulţi profesori mediocri, cu mulţi doctori şi conferenţiari ai incompetenţei în domeniu.
Goana după bani, după titluri nemeritate, acoperite de nemuncă, de „fără frecvenţă“, unde nu mai există modele de mentori şi ucenici, creează lipsă de responsabilitate şi răspundere.
Harul şi menirea profesorului şi antrenorului nu mai are căutare, munca acestuia poate fi atribuită oricui, selecţia umană fiind dusă în derizoriu.
Îi mulţumesc mamei mele, Tiţa Arădăvoaicei, care mereu îmi repeta: „Cel mai mare lux al vieţii este să faci meseria care îţi place!“
Ce a generat tabloul de mai sus? Inversarea „piramidei valorilor“, „excelenţa“ nu poate fi asigurată de dascăli mediocri, necompetenţi, falşi, lipsiţi de pasiune.
Pasiunea o citeşti în ochii care lucesc de interes, de trăire, de entuziasm, în realizarea unei acţiuni, obţinerea unei înalte performanţe, în renunţările asumate, în privaţiunile acceptate.
Ea, această „înfiorare“, nu mai există. Cum au reuşit cei care conduc sportul românesc s-o transforme în lehamite?
Lipsa pasiunii şi înlocuirea cu „interesul pentru bani“ a sterilizat totul, ne împiedică să mai sorbim în pumni apa vie a performanţei, a reuşitei, a mândriei naţionale, a dispărut acel fior al entuziasmului.
Da! Au dispărut oamenii ghidaţi pe un proiect, pe o idee, care trăiesc pentru a reuşi, antrenorii, profesorii pasionaţi, determinaţi.
Răspunsul? Pentru că şi pasiunea are limitele ei, vă spuneam în numerele trecute în „limitele progresului şi… progresul limitelor“, pentru că, cine-i harnic şi munceşte, este egal cu „cine-i şmecher şi chiuleşte“.
Nataţia, tenisul, jocurile sportive (şi multe altele), se opresc la „iniţiere“, selecţia nu mai contează, toţi se opresc la această întrebare! (Aici sunt banii dumneavoastră!)
Nimeni nu mai alege drumul până la a 9-a întrebare, spre piscuri, drumul e lung, riscant, anevoios, câtă muncă şi ce mică e răsplata.
Mai bine stăm jos la poale şi privim la piscurile înzăpezite, pentru că banii sunt aici!
Apropo… ştiţi că în sportul românesc, campionul ţării la orice categorie de vârstă nu primeşte nimic la sfârşitul campionatului, la fel ca cel de pe locul 66? La fel şi antrenorul, conducătorul, îndrumătorul excelenţei!
Cine a decis acest lucru? Ministerul Tineretului şi Sportului, Ministerul de Finanţe… Ştiţi cât câştigă pe lună un antrenor de excelenţă? Dar un profesor de sport într-o şcoală, într-un sat sau într-un oraş? 3.000-3.500 lei. De ce? Primii lucrează la MTS, ceilalţi la MEC, primii nu au sindicat şi îi poate batjocori cine vrea, cei din urmă au sindicat şi sunt apăraţi! (Chit că cer enorm de la Stat şi nu dau nimic acestuia).
Cei mai mulţi sportivi tineri, talentaţi, adevărate promisiuni pentru performanţa românească, se pierd dezorientaţi, tentaţi, debusolaţi, nu-şi mai pot urma firul propriu spre vârful carierei.
Ei trăiesc vieţi străine, duble, de cele mai multe ori de proastă calitate, se uită în dreapta, se uită în stânga, nemaiputând să ţină capul pe direcţia aleasă iniţial – Excelenţa! (Mulţi se pierd din cauza neglijenţei Statului, nepăsării faţă de copiii săraci, într-un cuvânt, există azi sporturi pentru bogaţi – cele mai multe – şi ce rămâne, pentru săraci).
„Bogaţii“ nemulţumiţi că „valul“ nu-i poartă spre vârf, cu eforturi minime, scutiţi de pasiune, clachează, renunţând fără regrete (au altele de făcut!)
Atenţie! Visul nu e pasiune! Pasiunea arde, e dinamică, trăire, e vie şi te duce la ţintă! Acest ingredient preţios dă gust şi ne fereşte de maladiile plictisului şi imitării stupide.
Pasiunea pentru vârsta adolescentului face mai mult ca ozonul şi vitaminele pentru alte vârste, e un factor de întinerire.
Fără pasiune, sportul românesc e unul bolnav, ca şi cei care îl conduc.
Antrenorul, cel fără sâmbătă, duminică (ce‑şi neglijează familia, chiar propriii copii) şi sportivul său, sunt „pasiuni condensate arhitectural“, ce trebuie privite în unitatea lor (avertizaţi cei care decid despărţirea lor pentru a oferi unor „federaşi“ sau celor fără obiectul muncii, o şansă nemeritată).
În final, îi răspund lui Epictet şi stoicilor: Pasiunea nu e maladie, ci remediu. Da! E remediu, împotriva blazării, eşecurilor din performanţa românească, care se ţin lanţ la intrarea în mileniul 3. Lipsa pasiunii şi înlocuirea ei cu „interesul pentru bani“ sunt cele ce trebuie să dea de gândit celor ce conduc „sistemul ruinat“.
Dar, fără motivaţia materială, recompense şi răsplată, oferite la timp celor ce merită cu adevărat nu se mai poate, îi determinaţi pe sportivi şi antrenori la lehamite.
Nu-i vindeţi, nu-i desconsideraţi, nu-i ignoraţi! Bateţi-vă cu toţii pentru drepturile lor, dacă-i pierdeţi şi pe ei, plecaţi de la conducerea sportului românesc.
Fără modele, fără mentori şi ucenici, fără şcoală şi studiu, fără har şi chemare… totul e pierdut.
Motivaţi-i permanent! Este sfatul numărul 1, nu amestecaţi valorile, că vom regreta cu toţii. Aceşti oameni trebuie înţeleşi, au o jenă sensibilă de a cere, sunt prea fini, respectaţi-i!
Cu demisia pe masă ar trebui să fim cu toţii!
Pasiunea are şi duşmani
În jurul unor sportivi şi antrenori se strâng „şantajiştii“, metoda de a spune „nu“!
Ei ştiu că un om care urmăreşte cu ardoare un obiectiv, va încerca să-i convingă să-şi retragă negaţia, plătind greu, consumând energie.
Aceştia instalează bariere artificiale şi iau „vamă“ pe pasiunea creatorului. Dacă acţiunea reuşeşte, ei vor spune: „Vezi, te-am sprijinit!“. Dacă acţiunea nu reuşeşte, ei vor reproşa: „Vezi, ţi-am spus!“.
Pasiunea ţine, în ultimă instanţă, la un loc, forţele intelectuale şi le împiedică să rămână materie amorfă, flască şi dezorientată.
Ea simplifică şi selectează. A fost mereu ocupată de orbire şi îngustime.
În final, mulţumesc distinsului Mircea Maliţa, ce concluziona: „Capacitatea de a sta cu încăpăţânare pe traiectoria proprie, în virtutea unui mecanism de însufleţire, aptitudinea de a înmănunchia energia spirituală în jurul unei axe unice şi de a aşeza raporturile cu mediul înconjurător, cu societatea de bază de maxim randament în urmărirea unui obiectiv, acest element coagulant trebuie păstrat, întreţinut şi încurajat, ce aruncă mari pete de culoare în urzeala cenuşie a zilelor“.
Leave a Reply