Puţini sunt aceia care îşi dedică întreaga existenţă unui lucru şi au răbdarea, ambiţia şi perseverenţa de a nu se lăsa învinşi de obstacolele destinului. Profesorul Mircea Rădulescu este un exemplu, în acest sens. A evoluat în peste 300 de meciuri în tricoul Sportului Studenţesc şi a realizat performanţa unică de a antrena, de-a lungul carierei, patru naţionale de fotbal, pe cele ale României, Egiptului, Siriei şi Algeriei. De asemenea, a mai antrenat Rapidul, Universitatea Craiova şi Sportul, a fost directorul Şcolii Federale de Antrenori iar, în prezent, este Directorul Tehnic al academiei de fotbal din Voluntari, care îi şi poartă numele. Vă prezentăm, în paginile ce urmează, câteva fragmente din amplul interviu cu fostul selecţioner al României, Mircea Rădulescu.
S.R.: Cum au fost primii ani din viaţă şi cum aţi intrat în lumea fotbalului?
Mircea Rădulescu: M-am născut în Bucuresti, în data de 31 august 1941, într-un cartier care se numea, pe-atunci, “Piaţa Chibrit”. Pot spune că încă de mic mi-a placut şcoala. Pe măsură ce m-am mărit, am descoperit că în vecinatatea casei parinteşti, pe una din strazi – “Puţul lui Crăciun”, era un teren de fotbal cu iarbă. Aveam vreo 6-7 ani. Terenul aparţinea unei unităţi militare, cu pămant şsi porţi de fier. Săream gardul şi jucam fotbal cu copii şi tineri de diferite vârste. Mereu eram printre cei remarcaţi. Jucam cu energie, cu dorinţă, puneam suflet. Într-o vară, un băiat mai mare m-a dus la Rapid, la o selectie. Normal că am fost foarte fericit.
La trial s-a întâmplat o chestiune şocantă pentru mine. Antrenorul mi-a zis să joc fundaş stânga, pentru că postul de atacant, în care eu eram obişnuit să joc, era ocupat. Fundaş stanga am rămas în toată cariera! Aşa a fost sa fie, m-am adaptat, mi-a placut. Jucam cu aceeasi poftă, cu aceeaşi energie, cu acelaşi curaj. Intrând la Rapid, am văzut şi eu ce înseamna să practici fotbal organizat. Aveam program zilnic. La Rapid am făcut junioratul, iar terminarea junioratului a coincis cu terminarea liceului. Cam în ’59. Mă mai luau la echipa mare, la câte un amical. Jucam şi în deschidere, pentru că, pe vremea aia, juniorii jucau în meciurile de deschidere ale echipelor mari. Era o emoţie foarte mare. Publicul m-a remarcat şi m-am bucurat de vorbe şi o imagine extrem de frumoase. Parinţii mei nu veneau la meciuri. Din două motive: fenomenul fotbalistic nu îi interesa şi, cel mai probabil, nu voiau să-mi creeze emoţii, prin prezenţa lor.
SR: Aţi intrat şi la facultate. Cum aţi îmbinat studiul cu sportul?
MR: În momentul în care am terminat liceul şi am luat Bacalaureatul, am dat şi am intrat la Institutul de Cultură Fizica şi Sport. Am intrat, cu toate că era o concurenţă mare, erau 10 pe un loc. Atunci a fost un moment de răscruce în cariera mea, pentru că am vrut să joc la o echipă studenţească. Şi exista una, se numea Ştiinta Bucureşti, astăzi, Sportul Studenţesc. Iniţia, cei de la Rapid n-au vrut să-mi dea drumul, pentru că vedeau în mine un urmaş al unui jucător de la prima echipă. Aveam şanse mari de a juca la echipa mare. Părinţii m-au lăsat pe mine să aleg şi eu am ales să merg la Ştiinţa Bucureşti. Jucam în Divizia B.
În campionatul ’71-’72 echipa a promovat în Divizia A. Ăla a fost şi ultimul an al meu ca jucător. Aveam 31 de ani şi mi-am făcut nişte socoteli cum că ar fi mai bine să închei şi să mă apuc de altele. Mai puteam să joc, dar, pentru mine începuse sa însemne o pierdere de timp. Începuse să-mi placă antrenoratul şi, dacă mai jucam, amânam intrarea în antrenorat. Deci n-am mai jucat în Divizia A. Am evoluat doar în Divizia B, din ’59 până în ’72 – 13 ani. În perioada asta am jucat cam 300 de meciuri oficiale, ca fundaş stânga şi, 7-8 ani, am fost şi căpitanul echipei.
Aveam 31 de ani, dar eram asistent universitar de la 23. Încă de atunci începuse sa ma frământe ideea de a antrena, activitate care încă nu-şi găsea locul. Eram foarte prins în treburi. Munca de asistent presupunea seminarii, cursuri, cercuri studenţeşti, îndrumam lucrări de diplomă. Vedeam că unii colegi intraseră în antrenorat şi îşi făcuseră un nume.
Am început să împletesc activitatea de cadru didactic cu cea de antrenor, în sensul că le-am cerut ăstora de la Sportul să-mi dea măcar o grupă de juniori. Intrând în paralel cu cele două activităţi, de la juniori m-au trecut la echipa de tineret. Jucam cu aceiaşi adversari ca echipa întâia. Reuşeam rezultate frumoase şi începusem să atrag atenţia. Din ’72 am mers până în ’77. Am mai antrenat o echipă studenţească. Mi-am făcut ucenicia ca antrenor în mediul ăsta.
În ’77, după ce Angelo Niculescu, antrenorul primei echipe, s-a despărţit de Sportul Studenţesc, preşedintele şi conducerea s-au gândit la mine. Aşa că, în 1977, la doar 36 de ani, devenisem antrenor principal în Divizia A. Visul meu se realizase. Mi se oferise tot ce doream mai mult, era un apogeu. Mai ales că la echipă jucau nume mari, precum Mircea Sandu sau Gino Iorgulescu. Am reuşit să mă fac respectat în faţa lor. “Căsătoria” cu Sportul a ţinut 3 ani, adică trei campionate, timp în care echipa a făcut o figură frumoasă, se lupta la primele locuri. Nu puteai s-o iei înaintea Stelei sau a lui Dinamo. Aveau foarte multă forţă politică. Noi ne mobilizam foarte bine contra lor şi le era teamă.
SR: Cum aţi ajuns secund la echipa naţională?
MR: În vara lui ’80 s-a întâmplat o chestie politică în defavoarea mea. Preşedintele m-a chemat la stadion şi mi-a spus că Partidul vrea un alt antrenor în locul meu. Totul a fost subit. În vara aia am început să bat la diferite uşi ale conducerii vremurilor şi să explic nedreptatea care mi s-a făcut. Mircea Angelescu, un om deosebit, care era Primul Secretar al Centrului Universitar de Partid, când m-a văzut, nici nu m-a lăsat sa-i spun ceva şi mi-a zis să stau liniştit, că voi lucra la federaţie. Mi-a dat un impuls. Chiar era o promovare. La federaţie, pe atunci, era Ştefan Covaci, el era conducătorul. Mi-a spus că voi lucra acolo şi că o voi lua încet să văd cum merg lucrurile. M-au angajat ca antrenor federal. Prima misiune a fost de secund la lotul de tineret.
Într-o dimineaţă, când eram acasă şi mă pregăteam să merg la federaţie, aud la radio un comunicat: <<Federaţia Română de Fotbal, prin şedinţa de ieri a Biroului Federal, anunţă că a fost demis de la echipa naţională Ştefan Covaci şi anunţă că noul staff al echipei naţionale este format din Mircea Lucescu şi Mircea Rădulescu>> Ca secund eram. Abia aşteptam să ajung la federaţie, să aud amănuntele. Într-adevar, m-am vazut cu Mircea Lucescu. El e cu vreo 2-3 ani mai mic ca mine; ne ştiam, chiar jucasem împreună la Sportul, eram în relaţii de prietenie, de apropiere. Nu aveam cum să refuz. Era anul 1980. Din momentul acela am lucrat cu Mircea la echipa naţională vreo 4 ani, timp în care am obţinut o performanţă formidabilă: să ne calificăm la Campionatul European din Franţa din ‘84, eliminând Italia, care era campioana mondială. Am terminat pe primul loc într-o grupă cu Italia, Cipru, Cehoslovacia şi Suedia. Cu italienii am făcut 0-0 la Florenţa şi i-am bătut cu 1-0 pe stadionul naţional, la noi, când a dat Bölöni gol din lovitură liberă şi a aprins lumea făclii. Ăsta a fost rezultatul de vârf, cum se spune.
SR: A urmat o perioadă la Craiova, apoi, după Revoluţie aţi făcut pasul cel mare – aţi devenit selecţionerul României. Cum s-a întâmplat?
MR: Când a venit Revoluţia, noi ne calificasem la Mondialul din Italia, era Jenei antrenor. Atunci s-a produs un lucru important pentru fotbalul românesc. Cei mai buni jucători din echipa naţională au făcut contracte cu cluburi din occident. Era o primă reacţie a Revoluţiei şi a schimbării regimului. S-a dat drumul la graniţe. Jucătorii erau preţuiţi în bani, în contracte. Echipa a fost la Campionatul Mondial din Italia. După Mondial, Jenei, din mai multe motive, n-a mai antrenat şi a fost înlocuit de Gheorghe Constantin.
În toamna lui ’90, echipa noastră debuta în preliminariile Campionatului European din Suedia 1992. Noi, atunci, eram într-o grupă de calificare cu Bulgaria, Scoţia, Elveţia, San Marino. Eu eram la tineret. Cu Gheorghe Constantin au pierdut primul meci, în Scotia, cu 2-1, daca nu mă înşel, şi, în al doilea meci, au jucat cu Bulgaria, în Ghencea. I-au bătut bulgarii cu 3-0 pe ai noştri. Lumea a aruncat cu mere, cu hârtii, i-au înjurat, i-a facut milionari, trădători pe Hagi şi compania. De ce s-a întâmplat asta? Pentru că federaţia şi antrenorii echipei naţionale n-aveau experienţa a ceea ce înseamnă o echipă naţională cu jucătorii tăi care nu sunt acasă, ci prin diferite colţuri ale Europei. Iar aceştia se bucurau de o popularitate foarte mare. Banii de care se auzea că i-ar câştiga le luaseră minţile tuturor.
L-au dat afară pe Constantin şi m-au pus pe mine selecţioner! Iar am fost luat ca din oală. <<Mircea Rădulescu, noul antrenor principal al echipei nationale>>. Asta a fost în toamna lui ’90, dupa cele două înfrângeri. Federaţia şi comitetul, unde erau nişte oameni, s-au orientat spre mine. Nu aveam nume de mare jucător. Foarte rar e să ajungă la echipa naţională un antrenor care nu a fost el mare jucător sau care nu a jucat în echipa naţională. Eu jucasem doar în Divizia B, la Sportul Studenţesc. Faptul că am compensat prin alte calităţi a însemnat pentru mine “recordul mondial” de a ajunge selecţionerul echipei naţionale, în raport cu Dobrin, Balaci, nume grele din fotbalul românesc.
sursa foto: arhivă personală
Leave a Reply