Un luptător bun este echilibrat, priveşte egal înfrângerea şi victoria, dar nu consideră înfrângerea acceptabilă din motive altele decât plăcerea sau neplăcerea personală.“ (Ionuţ Iftimoaie răspunzând la întrebarea „ce caracterizează un luptător bun“).
Voi evita să spun „artist marţial“. După părerea mea (accentuez: a mea) noţiunea de „artă marţială“ este un artefact al Evului Mediu decadent, când monarhii absoluţi sau dictatorii militari doreau să producă o pătură militară ultraobedientă, intoxicând-o cu mituri. Neimportant, până la urmă. La ce m-am gândit: dacă ar trebui să-i spun cuiva 10 idei despre lupta om la om sau, generic, despre sporturi individ vs. individ, care să-l poată ajuta să (se) antreneze fără îndrumător (cel mult cu cineva la fel de neexperimentat), ce aş spune? Subiectul este dur. Dar nu e bine să-l socotim de neatins…
1. Omul este singura fiinţă care poate suferi cu sens, al cărei corp poate fi locul unde un sacrificiu schimbă lumea. În afara acestei atitudini, orice formă de marţialitate şi, general vorbind, orice formă de competitivitate sunt inumane şi trebuie acceptate numai de dragul de a nu se produce un rău mai mare.
2. Strategia: studierea acţiunilor adversarului trebuie să sintetizeze un minim de puncte de identificat şi urmărit. Executarea acţiunilor de anhiliare tinde spre maxim de efecte prin minim de gesturi (reflectare a „briciului lui Occam“). Trebuie anticipat maximul de acţiuni posibile ale oponentului urmărind cât mai puţine lucruri şi, reciproc, adoptate conduite care să inducă reacţii neadecvate, fără a perturba execuţia eficientă proprie. Opusul – un adversar care obligă la numeroase acţiuni complicate de identificare sau anihilare este dificil strategic. Disimularea (inducerea în eroare prin mesaje complicate) poate fi un element tactic bun, dar numai rar câştigă lupta prin sine, mai ales în sporturi cu acţiuni repetitive.
3. Tactica reprezintă ştiinţa purtării luptei pe terenul cel mai favorabil (nu neapărat defavorabil adversarului). Paradoxal, tactica bună nu vine din studiul unui anume fel de adversar şi uneori nici din experienţa similară anterioară, ci din sinteza asupra capacităţilor individuale urmată de o interpretare fluidă a forţei şi ritmurilor proprii. De exemplu, un începător sau un luptător slab dotat fizic, care nu se mişcă tipic, dar nici absurd, ci conform unor ritmuri bine interpretate proprii, poate pune în dificultate un luptător cu experienţă sau mai solid, cel puţin temporar. Tehnica (execuţia corectă) este importantă, dar numai după principiile strategice şi tactice. Dovadă că adversari inacuraţi tehnic pot domina tehnicieni sofisticaţi care greşesc tactic sau strategic. Inversa este valabilă numai cu mult efort: un tehnician neatent la principiile de bază va irosi mult ca să controleze un adversar brutal dar eficace.
4. Experienţa minimizează efortul de antrenament şi interpretare a sarcinilor, dar elementul cardinal este interpretarea ritmurilor proprii şi ale adversarului. Acelaşi atac al unui luptător experimentat faţă de un începător conţine două elemente calitative importante: este generat corect ca forţă şi ritm şi corect ca moment al lansării. În rest, pot să nu difere prin nimic. De aceea avansaţii îşi permit mai uşor agresivitate fără ca ea să fie doar o pornire temperamentală („adrenalină“). Modul drastic şi simplu de a incomoda un adversar experimentat este de a-i „oferi“ un ritm greu de „citit“. Dacă însă începătorul nu adaugă alte inovaţii şi încearcă sa repete lecţia, oricât de mult se complică, va deveni până la urmă interpretabil, pentru că experienţa îl face pe campion să reducă variaţiile la termeni simpli. Aceasta explică de ce începătorii pot deranja campioni, dar, de cele mai multe ori, numai temporar. Experienţa autentică şi importantă se referă la aceste interpretări de ritm şi situaţie. Orice alte pretenţii de a transmite experienţă riscă să devină clişee sau păreri preconcepute. Tehnica vine din practică şi din studiul situaţiei. Predarea tehnicii nu reprezintă o mare realizare, ci doar punctul de plecare. Este greşită ideea că tehnica te face mare sportiv sau mare antrenor. Un bun meşteşugar nu e obligatoriu un artist.
5. Raţiunea şi instinctul reprezintă arme puternice fiecare, dar experienţa existentă demonstrează că armonizarea lor generează luptătorii greu sau imposibil de învins. Ceea ce numim îndeobşte autoperfecţionare nu este raţiune, nici instinct, nici chiar ceea ce numim „talent“ şi nu se obţine condiţionat de nimic, totuşi devine uşor de obţinut când înţelegem că sistemul nervos are funcţii asimetrice şi etajate şi că orice antrenament trebuie să fie un stimul bun, nu un efort care să bifeze ceva pe o listă. Această înţelegere devine mult mai uşoară când suntem corect motivaţi. Ego-ul nu reprezintă ce credem noi – „un eu“, ci circuite de neuroni şi nişte chimicale. El nu poate povăţui prin sine la un echilibru, ci numai când primeşte, interpretează şi emite informaţii corecte. La etapa aceasta înţelegem că şi cel mai avansat luptător nu e un adversar de privit cu teamă iar performanţa maximă nu trebuie pusă pe un piedestal, nici înfrângerea într-o groapă, acest soi de gândire aparţine ego-ului steril. Ego-ul nu este rău prin sine, este chiar indispensabil, dar numai ca instrument de a armoniza raţiunea şi instinctele. De aceea oameni cu puţină ştiinţă sau leneşi pot atinge performanţe mari. Tot de aceea sportul poate corecta vicii.
6. Antrenamentul minimal include: a) condiţie fizică elementară (cea specială/intensivă e bine să ocupe loc mult numai când există sarcini specifice) b) condiţie fizică adaptată tipului de mişcare sau „specifică sportului“ (de exemplu – un boxer lovind cu ciocanul un cauciuc), c) principii de maximizarea eficienţei execuţiei (de obicei – obţinere de pârghie maximă, moment cinetic maxim sau impact maxim), d) principii de anihilarea acţiunilor oponentului, simetrice precedentelor e) principii de interpretare/răspuns rapid la schimbări de situaţie g) tactică şi strategie specifice f) recuperare. Toate acestea însă sunt reductibile la: ritm, intensitate şi variaţiile lor. Sportivi săraci tehnic şi ca inteligenţă care stăpânesc bine ritmul, intensitatea şi generarea de variaţii ale lor sunt adversari periculoşi, întrucât au reacţii greu de anticipat. Acest lucru se atinge şi prin autoeducare, dovada că se educă aşa sportivi cu antrenori limitaţi sau chiar inapţi. Este greşit să lucrezi cu mai puţine mijloace decât ai, dar este mai rău să doreşti o sală sofisticată şi să neglijezi principiile unui antrenament simplu şi pragmatic. Tot de aceea, antrenori aparent „neintelectuali“, dar cu instinct bun la a stăpâni ritmul, intensitatea şi variaţiile lor la elevi, au rezultate excelente, sau mai bune decât ale tehnicienilor „ca la carte“ neatenţi la esenţă. Uneori, la un oponent dificil trebuie anihilat (aşa-zicând)… antrenorul.
7. Un luptător echilibrat priveşte egal înfrângerea şi victoria, însă nu consideră înfrângerea acceptabilă din motive altele decât plăcerea sau neplăcerea personală. Este posibilă obţinerea succesului prin instinct motivat de plăcere sau neplăcere, dar ea nu caracterizează un succes uman, ci un succes pur şi simplu. Capacităţile de luptător nu sunt veşnice. La declinul lor, e bine să fi anticipat deja pe ce resurse ne vom bizui şi ce va reprezenta atunci ceea ce vom numi succes/insucces. Acest lucru este valabil şi pentru fiecare provocare în parte şi diferenţiază „om“ de „animal“ şi „succes“ de „paradă“.
8. Practica: Echilibrul mental este important, dar execuţia corectă şi inspirată nu poate fi înlocuită de nimic. Lupta om la om este o activitate prin excelenţă practică, dovadă numărul destul de mare de luptători inteligenţi învinşi categoric de adversari cu intelect rudimentar sau chiar temperamente greu de stăpânit, care pur şi simplu aveau execuţii mai bune. Acesta este un exemplu de principiu important care motivează modestia reală. Modestia afişată este numai hrană pentru ego. Bunul simţ este de neînlocuit şi, în afara echilibrului mental – greu de atins.
9. Există doi factori care concură la a crea un loc privilegiat pentru observarea lumii proprii, experienţa şi hazardul. Experienţa face improbabil ca un începător să domine un avansat. Hazardul nu este însă chiar aşa o pură întâmplare. Înlănţuirea de evenimente a unei vieţi anume este proprie numai ei şi orice lucru cât de mic poate duce la efecte mari. Acest fenomen nu trebuie să devină motiv de a fi superstiţioşi, ci atenţi şi modeşti. Pe de altă parte, percepţia ritmurilor necesită ritual. Ritualul
corect produce un loc neutru în minte, de unde putem examina fără nelinişte, dacă un fleac poate fi elementul important al victoriei sau rămâne un fleac. De aceea ritualurile sunt doar aparent elemente fără sens; ele au un sens, şi anume de a fi cât mai neutre faţă de tensiunea situaţiei. Aceasta este latura ascunsă care face lupta om la om un lucru fascinant şi plin de răspunderi: îmbinarea de experienţă şi hazard pe care o solicită este una din cele mai adânci perspective asupra noastră. Forţa practicanţilor experimentaţi derivă cu timpul din ce în ce mai mult din această înţelegere şi mai puţin din lucruri tehnice, care, cu timpul, devin simple rutine. Este şi motivul pentru care sportivii mari sunt frecvent persoane foarte sincer religioase sau în orice caz – sincer preocupate de idealul binelui uman.
10. Din cauza precedentei, evaluarea corectă a riscului şi simţul discriminativ sunt virtuţile esenţiale ale luptătorilor mari. A le dobândi, chiar dacă solicită muncă, este de fapt un privilegiu, iar a le transmite – un privilegiu şi o răspundere.
Sunt conştient că mulţi vor spune: „sportivul care înţelege ce spui aici n-are nevoie să le mai audă“. Adevărat. Dacă ştiam să formulez simplu asemenea lucruri, eram cu siguranţă o personalitate de prim rang a sportului mondial, deci luaţi ce am scris: „cum grano salis“. Dar accentuez altceva: toţi antrenorii şi sportivii buni pe care-i cunosc au fost harnici la a-şi elabora moduri de gândire similare. Fără o gândire vie, chiar şi norocul maxim nu aduce decât succese de scurtă durată…
Leave a Reply