Cunoscutul nostru publicist sportiv, Mihai Flamaropol, a fost printre putinii care s-a preocupat de fenomenul hochei pe gheata. Am gasit recent în superba sa lucrare “Amintiri din fotbal şi hochei”, o scriere emotionanta si extraordinara totodata, pe care v-o propun atenţiei:
“inainte de declansarea celui de al doilea razboi mondial., mai precis intre anii 1935-1938, la noi in tara au evoluat trei jucatori de hochei canadieni. Au activat jucatori ori antrenori, la echipa bucuresteana „Telefon Club”. Unul dintre ei, Bill Watters, a lasat o impresie de nesters, remarcindu-se ca un virtuoz diriguitor al crosei si pucului. A venit in Romania spre sfirsitul toamnei 1935. Era vremea cind scriitorul acestor amintiri, alaturi de altii, copii de aceeasi virsta, incepuse sa joace hochei pe lacul inghetat al Cismigiului. Aici, intrarea costa numai doi lei, iar noi, aproape toti, locuiam in preajma parcului. Ceva mai incolo, pe patinoarul cu gheata artificiala Otetelesanu, inaugurat cu numai un an in urma, patina protipendada capitalei.
La Otetelesanu, pretul unui bilet era piperat : 10 lei. De aceea, nu-mi permiteam luxul sa patinez pe gheata de aici, decit duminica, sprijinit de tatal meu, caruia ii promiteam solemn ca, daca ma lasa si daca ma „subventioneaza”, voi lua note bune la scoala. Asa, cu ambitie, patinam de la ora 15 pina pe la ora 21, cind eram evacuat, impreuna cu altii, fiindca incepeau partidele de hochei. Pe terenul de gheata artificiala aveau loc meciurile dintre cele doua echipe rivale ale Bucurestiului, „Telefon-Club” si „H. C. Bragadiru”, dar si jocurile acestora cu formatiile din Miercurea Ciuc, Cernauti, Cluj sau Tirgu Mures, pe care noi, zgimboii sportului, le urmaream cu nesat prin crapaturile gardului de lemn ce imprejmuia patinoarul. in gardul acesta foarte inalt — cum aparea el in imaginatia mea de copil — descoperisem o crapatura, in care l-am zarit, pentru intiia oara, pe canadianul Bill Watters la un antrenament. L-am urmarit apoi chiar de-a lungul unui meci intreg. Mi-a placut mult. Numai asa imi explic de ce si acum, dupa atitia ani, revad adeseori, ca pe un ecran invizibil, faze din jocul sau spectaculos. Dar imi amintesc, totodata, ca in presa sportiva a vremii, pe care o citeam cu aviditate, apareau articole, reportaje si interviuri cu si despre jucatorul Bill Watters, ca si despre reprezentativa de hochei a Canadei, in legatura cu care se crease un veritabil mit.
Meciul s-a disputat la 6 decembrie 1935. Pe strazi, fulgii de nea faceau piruete aeriene si incepuse sa miroasa a stafide, a alune coapte si a rasina de brad. Pretul unui bilet la partida dintre ,,Telefon-Club” si „Czarny” se fixase la o suta de lei. De trei ori mai mare decit la alte jocuri internationale! Totusi, cele 1 500 de bilete (capacitatea maxima a micului patinoar) au fost vindute cu mai multe zile inainte de meci. Asistenta reunise elita sportului, dar din ea n-au lipsit si „numerele de atractie”, en vogue in acea epoca : „vedetele” fotbalului bucurestean sau Gogea Mitu, purtat de mina de managerul sau, Umberto Lancia, ca un fel de Mos Martin intr-o arena de circ. Interesul raminea insa — fara indoiala — pentru evolutia canadianului de la „Telefon-Club”.
Meciul, aprig disputat, a fost presarat cu multe duritati, dar, prin dinamismul sau, a placut. Rezultatul egal, de 3 la 3, a echivalat cu un succes pentru bucuresteni, datorat, in buna parte, jocului de inalta factura al lui Bill Watters, care, dupa o cursa spectaculoasa printre aparatorii polonezi, a inscris golul egalizator.
Tirziu, aproape de miezul noptii, citiva ziaristi l-au vizitat pe canadian la hotel. Bill i-a primit in camera lui si, ca un veritabil amfitrion, a deschis dulapul si le-a oferit bauturi din „colectia” pe care si-o adunase. El a baut un pahar de vin de Tirnave.
— Jucatorii romani, desi au talent, nu pot progresa, deoarece se antreneaza prea putin, a declarat el ziaristilor. Talentul trebuie cultivat printr-o munca perseverenta. Or, conditiile in care va antrenati voi, romanii, nu sint, de fapt, conditii. Noi, canadienii, avem hocheiul in singe. Dar, ca sa fim buni in competitii, ne antrenam, nu gluma! Din pacate, de cind activez ca profesionist, eu am avut peste 30 de accidente, la fata, la brate si la picioare, unde am foarte multe sechele traumatice. Cea mai grava urma a acestor accidente este fractura claviculei drepte cu entorsa umarului; ea recidiveaza foarte des si-mi da mari dureri. in hocheiul profesionist se joaca dur. Foarte dur. De aceea, numai putini reusesc sa reziste si sa joace pina la virsta mea. Eu as putea spune ca am scapat destul de usor, cu toate ca, deseori, cind timpul este umed, ma mai chinuie durerile. Iata de ce, inainte de a intra pe gheata, beau — ca sa-mi incalzesc articulatia — 50 de grame de alcool…
Peste citeva zile, la jumatatea lunii decembrie, echipa „Telefon-Club” a sustinut, in deplasare, primele jocuri din cadrul Cupei Europei. Rezultatele au fost urmatoarele : la Praga, 2-2, cu „Rapid” ; la Viena, 0-0, cu echipa „E.K.E.” ; la Budapesta, 2-3, cu echipa „B.K.E.”. Presa noastra califica rezultatele ca fiind exceptionale. „Telefon-Clubul” devenise astfel favorita in grupa a II-a, din care facea parte, pe o prognoza elementara : jocurile din retur se disputau la Bucuresti, unde 3 victorii i-ar mai fi adus 6 puncte si, poate, s-ar fi situat pe primul loc. in partidele disputate in deplasare, Bill Watters s-a dovedit a fi cel mai bun canadian dintre toti compatriotii sai care jucau in echipe straine. El a fost pilonul de baza al apararii bucurestene. Body-cek-urile sale — arma principala cu care ii stopa pe adversari — au avut mare succes. Contraatacurile lui, rapide si surprinzatoare, au produs panica in rindurile adversarilor. Cei care l-au urmarit, l-au admirat, iar presa de pretutindeni l-a elogiat aproape fara nici o rezerva.
Returul Cupei Europei a fost asteptat de bucuresteni cu multa nerabdare. S-a intamplat insa ca, in preajma acestor jocuri pe Otetelesanu, la un antrenament, Bill Watters s-a lovit la umarul drept. Recidiva 1-a obligat sa se retraga din activitate timp de 20 de zile. Accidentul lui i-a intristat pe toti jucatorii romani, caci ei prevedeau consecintele absentei sale din echipa.
intr-adevar, echipa „Telefon-Club”, lipsita de aportul lui Bill, s-a comportat lamentabil. A pierdut la Bucuresti toate intilnirile din returul Cupei! „Rapid” a invins-o cu 3—0, „E.K.E.” cu 6 la 0, iar „B.K.E.” cu 2 la 1.
Asadar, absenta canadianului s-a resimtit din plin. Ca o consecinta a jocurilor proaste, pe teren propriu, Federatia romana de hochei a hotarit ca lotul reprezentativ al tarii sa nu mai faca deplasarea la Olimpiada de iarna din anul 1936, disputata la Garmisch Partenkirchen! Mai tirziu s-a aflat ca mai exista si un alt motiv : nu se gaseau banii necesari pentru deplasarea in Bavaria”.
Dupa refacerea canadianului, formatia „Telefon-Club”-ului a fost invitata sa joace doua partide la Berlin impotriva echipei olimpice a Germaniei, aspiranta la o medalie a Jocurilor Olimpice. Bucurestenii au reusit doua victorii senzationale : 3-2 si 2-1. Meciurile s-au disputat pe patinoarul acoperit „Sport Palast”, in fata unor tribune arhipline, cu 10 000 de spectatori, care au aplaudat victoriile noastre si, mai ales, fazele de mare arta si rapiditate create prin contraatacurile lui Bill Watters.
in urma acestui succes de rasunet, in jurul echipei din Palatul Telefoanelor parca dansa, din nou, primavara unor sperante. Reintorsi in patrie, jucatorii au inceput sa se pregateasca pentru turneul final al campionatului national, la care, ca detinatoare a titlului, participa din oficiu. in acest scop, intr-un meci amical cu reprezentativa Var-soviei (de fapt, a Poloniei) echipa Bucurestiului a reusit o noua victorie : 2 la 0. Bill a jucat bine si a inscris un gol.
Jucatorii romani au sperat, dupa acest meci, ca Federatia va reveni asupra deciziei sale. Speranta zadarnica… Zarurile erau aruncate de mult si in chip iremediabil.
Cind a inceput campionatul national, Bill era antrenor fara sa aiba drept de joc. Fara aportul lui, echipa „Telefon-Club”-ului a fost infrinta de vechea sa rivala „H. C. Bra-gadiru” cu 2-0. Asa, derbyul campionatului s-a disputat intre formatia „H. C. Bragadiru”, condusa de Bizu Cantacuzino, si echipa „Dragos Voda” din Cernauti. Bucurestenii au invins cu 2-0, cistigind mult disputatul trofeu ; „Telefon-Club” s-a clasat pe locul al treilea.
Bill a fost suparat de acest declin al telefonistilor. De aceea si-a facut geamantanul si, luindu-si ramas bun de la toti cei care il indragisera, a parasit tara. Sezonul hocheiului romanesc isi tragea cortina, in timp ce Olimpiada de la Garmisch se desfasura cu „brio”. Era sfirsitul lui februarie 1936. in Bucuresti, zapezile se topisera sub razele unei primaveri violente. Frumoasele tiganci vindeau, la raspintii, albastrele si ghiocei.
Patinoarul Otetelesanu nu mai renta. Ca urmare, patronii au dat ordin „sa se opreasca motoarele”. Se incheia un capitol din viata hocheiului bucurestean.
In sezonul urmator (1936—1937), cu toate insistentele celor doi conducatori efectivi ai echipei „Telefon-Club”, Aslan si Botez, Bill Watters nu s-a intors in Romania. A venit, in schimb, un alt canadian, Francis Quinn, care era o simpla umbra — si aceea palida — a talentatului Bill. In sezonul 1937—1938 a fost achizitionat canadianul de origina romana, Bud Hugaru, care a avut dreptul sa joace in echipa Romaniei la Campionatul Mondial de la Praga din 1938, dar fara folos, fiindca in grupa a II-a, din care faceam parte, ne-am clasat pe ultimul loc. N-am mai participat nici macar la „turneul de consolare”.
…Trecusera exact 30 de ani. La Viena, selectionata Romaniei, prezenta in grupa de mijloc, B, a Campionatului mondial de hochei, a repurtat numeroase succese, invingind echipele Elvetiei, Italiei, Ungariei si Iugoslaviei, terminind neinvinsa acest turneu de prestigiu.
Tehnicienii canadieni aflati in tribunele patinoarului din Viena au apreciat frumoasa noastra comportare si ne-au invitat in perioada 1-22 decembrie 1967 in Canada, pentru un turneu de unsprezece jocuri, din care doua cu reprezentativa de amatori a Canadei.
Dupa ce am traversat Oceanul —pe ruta Frankfurt-Glasgow — Gander — am ajuns in insula New-Foundland. La St. John am sustinut prima intilnire. Am colindat apoi — in acel inceput de iarna dulce — multe orase pentru a ne intilni cu diferitele echipe, care se angajasera sa joace cu noi. Am reusit, in tara frunzelor de artar, sa obtinem rezultate onorabile. Din zece jocuri, am cistigat cinci, am pierdut patru, iar unul s-a incheiat la egalitate. Presa a elogiat jocul nostru combinativ, fara duritati si totusi eficace. Televiziunea si radioul au anuntat pretutindeni rezultatele acestor meciuri, pentru ca pina atunci in Canada nu se stia nimic despre hocheiul romanesc.
Turneul urma sa se incheie in capitala tarii gazda, unde trebuia sa ne confruntam fortele impotriva selectionatei amatoare de West.
Ne aflam la Ottawa pentru aceasta ultima partida, cind, in garderoba, a intrat un barbat in virsta, cu parul argintiu, imbracat intr-un raglan negru, incins cu un cordon. isi arunca privirile prin toate ungherele, cautind parca sa recunoasca pe cineva.
S-a adresat doctorului Iliescu, medicul echipei : — I am Bill Watters !
Auzindu-1 vorbind, am tresarit : in fata mea statea, in carne si oase, fosta vedeta canadiana a Bucurestiului din anotimpul copilariei mele de mult trecute. Gituit de emotie, m-am dus linga el si i-am spus ca-1 recunosc, ca nu l-am uitat, ca el a fost unul din idolii anilor cind eu abia invatam sa tin in mina o crosa.
Bill Watters m-a privit lung, atent. Parca vroia sa-si aminteasca daca nu m-a intilnit vreodata pe strazile Bucurestiului. Dar n-avea cum sa-i rasara in memorie chipul meu. il vazusem doar de la distanta, mai mult prin gaura din gardul patinoarului Otetelesanu.
Dupa o clipa de tacere, m-a intrebat :
— Dumneavoastra sinteti antrenorul echipei ?
— Da ! i-am raspuns.
— Va felicit sincer pentru jocul baietilor si va urez tuturor succes !
Mi-a intins apoi mina, pe care i-am strins-o cu emotie.
— Sa stiti, a continuat Bill Watters, ca pentru Romania pastrez sentimente deosebite.
Cind imi vorbea, sub povara amintirilor, ochii ii straluceau de bucurie. Eu ma uitam la el, tacut, neindraznind sa-i tulbur clipa aceea de reverie. Numai in gind mi-am soptit, repetindu-l, celebrul vers al lui Horatiu : Fugit ireparabile tempus”…
Leave a Reply