O nouă experienţă pentru Irina Spîrlea!

La aproape un deceniu de când a decis să renunţe la tenis, căsătorindu-se la Roma cu antrenorul ei, Massimiliano Pace,  cu care are doi copii, Tomaso şi Francesca, fostul număr 7 mondial din toamna lui 1997, Irina Spîrlea, a acceptat propunerea colegei sale de generaţie, Ruxandra Dragomir, preşedintele federaţiei de specialitate, de a prelua echipa de Fed Cup, din postura de căpitan nejucător. Prilej pentru a o invita la o discuţie în exclusivitate pe una dintre cele mai titrate jucătoare ale Româ­niei, câştigătoare a patru turnee WTA la simplu (Palermo, 1994 şi 1995, Amelia Island, SUA, 1996, Strasbourg, 1998) şi şase la dublu (alături de Noelle van Lottum, Franţa, Claudia Porwik, Germania, Arantxa Sanchez-Vicario, Spania şi Caroline Vis, Olanda, cu aceasta din urmă impunându-se în 1999 la Paris, Luxemburg şi Linz), la care s-au adăugat o semifinală la US Open 1997, un sfert de finală la Australian Open, 1997 şi trei prezenţe în turul 4 la Roland Garros, 1994, 1996 şi 1997.

S.R.: Cine te-a dus întâia oară la tenis?

I.S.: Tatăl meu, care era pentatlonist la clubul Dinamo, m-a recomandat la vârsta de şase ani antrenorului Constantin Cosmescu, care m-a convins să renunţ la visul de a o imita pe Nadia Comăneci, aplecându-se cu multă răbdare, timp de aproape nouă ani, asupra perfecţionării tehnicii diverselor lovituri din tenis, în special a forehandului, care a devenit arma mea letală. Rezultatele ulterioare s-au datorat, în bună măsură, celor învăţate de la acest profesor desăvârşit.

S.R.: Care a fost primul succes notabil?

I.S.:  Finala turneului junioarelor de la Roland Garros din 1990, câştigată împreună cu Ruxandra Dragomir, cu care am rămas bună prietenă.

S.R.: Ai adunat 291 de victorii în carieră. Are vreuna o semnificaţie aparte?

I.S.: Cred că ultimul titlu la simplu, din 1998, în finala cu franţuzoaica Julie Halard-Decugis. Am câştigat greu primul set, la tie-break, 7-6 (5), după care m-am desprins la 6-2 în următorul. Nu pot uita uşor cele trei succese consecutive la dublu, alături de Caroline Vis, cu care corespondez pe e-mail, ca şi cu alte foste jucătoare, Conchita Martinez sau Yuk Basuki.

S.R.: Ai avut vreun model dintre marile jucătoare de atunci?

I.S.: Îmi plăcea jocul germancei Steffi Graf, iar după ce am intrat în circuitul WTA am admirat evoluţiile Monicăi Seles.

S.R.: Au fost şi deziluzii?

I.S.: Ratarea finalei US Open din 1997, unde aş fi putut obţine singurul trofeu de Grand Slam care-mi lipseşte. În meciul cu Venus Williams am avut o altercaţie la fileu cu jucătoarea americană şi, ulterior, cu arbitra principală. Nu a fost singura întâmplare de acest gen. Eram tare năbădăioasă în teren!

S.R.: Pari destul de calmă acum.

I.S.: Copiii mi-au schimbat radical felul de a fi. În absenţa soţului meu, care este antrenor la grupa de copii a clubului nostru de tenis, fac totul în casă. Nu şi când vine mama, cam la două luni, care mă suplineşte şi acum, când mă ocup de echipa de Fed Cup a României.

S.R.: I-ai îndrumat spre practicarea unui sport anume?

I.S.: Tomaso, care va împlini opt ani în aprilie, deprinde tainele tenisului cu tatăl său. În schimb, Francesca, are alte preocupări la patru ani şi jumătate.

S.R.: Te-a afectat ratarea calificării în Grupa Mondială?

I.S.: Nu credeam că vom pierde meciul inaugural cu Elveţia, care a decis în bună măsură soarta primului loc în grupă. Cu Sorana Cîrstea şi Monica Niculescu în teren, alta ar fi fost situaţia. Am convingerea că vom reuşi la viitoarea ediţie.

S.R.: Ca sportivă mergeai mult cu avionul. Cum ai suportat călătoriile?

I.S.: După săptămâni consecutive prin turnee, timp de 10 ani, îndeosebi în Europa, dar şi pe alte continente, ajunsesem în faza să urăsc avionul! Nici acum nu-l prea agreez dar, după cum am spus, am devenit casnică. Noroc cu Sanda că m-a readus în lumea sportului care mi-a adus atâ­tea satisfacţii.

S.R.: Jucătoarele au, de regulă, unele superstiţii. Te numeri printre ele?

I.S.: Aveam o şapcă pe care o foloseam tot turneul, iar în geanta de tenis puneam diverse obiecte – o punguţă, un ursuleţ sau… o suzetă.

S.R.: Au fost sportive împotriva cărora te concentrai mai greu în teren?

I.S.: Doar două – austriaca Barbara Paulus şi cehoaica Jana Novotna.

S.R.: Cum comentezi revenirile jucătoarelor belgiene Kim Clijsters şi Justine Henin, după luni bune de absenţă?

I.S.: Sunt performere adevărate, care au demonstrat la revenire că nu degeaba au fost numărul 1 mondial. Kim a făcut un adevărat tur de forţă, câştigând trofeul la US Open, iar Justine a fost destul de aproape de victorie împotriva Serenei Williams la Australian Open. Am convingerea că nu se vor opri aici.

S.R.: Când va mai avea ţara noastră două tenismane în primele 10 din lume, cum au fost Irina Spîrlea şi Virginia Ruzici?

I.S.: Greu de spus. Deocamdată e bine că sunt mai multe în prima sută şi că avansează în fazele superioare ale turneelor de Grand Slam. Va veni şi vremea lor.