De la maidanul românesc la spiritul de la Chicago

Nu poţi aştepta o recoltă de rezultate de excepţie dacă nu ai arat, semănat, plivit şi prăşit la nivelul pretenţiilor. Reţeta modelului românesc din sport trebuie să ţină seama de specificul, tradiţia, trecutul strălucit şi experienţa acumulată în cadrul unor „şcoli“… la atletism, nataţie, fotbal, gimnastică, canotaj, scrimă, kaiac-canoe şi multe altele de la Oneşti, Deva, Bacău, Orşova, Năvodari, Reşiţa, Cluj, Bistriţa, Piteşti, Rădăuţi, Satu-Mare, Brăila, Constanţa…

Sigur, şi acolo s-au făcut greşeli, dar pentru a nu se mai face, trebuie consultaţi „decanii“, acele modele de pro­fe­sionişti, antrenori, profesori de educaţie fizică, tehnicieni, care le-au condus destinele, acei căutători şi descoperitori de aur olimpic care încă mai exis­tă pe ici-colo, dacă nu cum­va „s-au stins“. Grăbiţi‑vă până nu e prea târziu. Drumul de la iniţiere, ocazională, întâmplătoare, la intrarea pe „ţeava ghintuită“ a perfor­man­­ţei… şi de aici până la „ex­plozia“ înaltei perfor­man­ţe e un drum anevoios. El trebuie programat, controlat, co­rec­tat la timp, modelat, pentru a nu se munci în zadar, respectând principiul lui Hipocrat „Primum non nocere“ – „Prima dată să nu faci rău“.
Întrebările clasice de care ne lovim acum sunt „unde ?“, „cu cine?“, „cu câţi?“, „cum?“.
Unde se vor desfăşura aces­te proiecte, aceste activităţi pentru ca toţi să treacă prin sita selecţiei instituţionalizate, toţi să ştie să înoate, să alerge, să sară, să arunce, să patineze, să schieze, să se lupte? Cei mai mulţi povestesc cum au în­ceput, cu cine, dar şi unde, amintindu-şi de maidan, locul unde au debutat sau s-au ini­ţiat. Azi nu mai există, a murit. Consecinţele se simt. Ce‑am pus în loc? Piscine, poligoane, săli, stadioane, bazine în aer liber, piste, pârtii de schi etc. Când au fost fă­cu­te ele, cum, dar mai ales câte şi unde?
Mă uitam cu groază la televizor că nu se admite începe­rea anului şcolar fără WC‑uri sau cu unele gata să se pră­bu­şească, cu săli de clasă insa­lu­bre, fără mobilier, dar nimeni nu spune că nu au bazele spor­­tive, sălile, piscinele, mi­ni­sta­dionul în aer liber. Şi vrem să intrăm în Europa!
Am văzut o grădiniţă de copii la o instituţie care se dorea model, cu minipiscină, cu sală de jocuri, cu o minibază spor­tivă. Era admirabil! Politica sportivă a României trebuie să vizeze priorităţile, iar înce­putul îl constituie tocmai ba­za materială. S-a început cu construirea celor 400 de săli de sport, dar unde? Trebuia să se ţină cont că acestea erau o răsplată bine-meritată pentru munca, succesele, insis­ten­­ţa şi garanţia unor rezulta­te deosebite.
Să ne întoarcem în timp, în perioada începutului de se­col, după prima ediţie a înce­pu­tului Jocurilor Olimpice mo­derne şi până în 1916, când bătrâna Europă nu înţe­legea înfrângerile repetate în faţa americanilor încărcaţi de succese la atletism şi înot. Ce se întâmplase? În America ace­lor ani apăruse un nou mo­del de a privi educaţia fizi­că şi sportul. Istoricii consi­derau că SUA şi-au stabilit ro­lul de putere politică, mi­li­ta­ră, industrială în lume. Mulţi europeni emigraseră în lumea nouă, apăruseră pe sce­na olim­pică aceşti americani me­reu învingători faţă de modelul învechit din ţările dominate de monarhiile prusace şi austro-ungare.
Imaginea educaţiei fizice şi sportului american se impunea pe zi ce trece. SUA erau vâr­ful progresului ştiinţific în comerţ, agricultură, lucru se­sizat încă de la expoziţia uni­versală din 1951 de la Londra. Capacitatea umană angajată pentru asemenea competiţie era din plin solicitată. Mo­nar­hiile de limbă germană au sesizat că sunt depăşite, iar mo­delul american îi lăsase cu mult în urmă. Imediat, s-a tre­­cut la un program amplu de eficientizare a sistemului ger­man greoi, stilizat, unde se practicau exerciţii fizice pe apa­rate sub supravegherea stric­tă a profesorilor.
Elevii, studenţii, tineretul tânjeau după mişcarea liberă. Lipsa de experienţă a sportivi­lor germani şi austrieci în com­­petiţiile atletice şi de na­ta­ţie i-au obligat să apeleze la instructori americani, mai ales că îşi doreau să organi­zeze Olimpiada din 1916. Deschiderea germană spre Ame­rica a fost făcută de Carl Diem prin câteva lucrări de bază ne­ce­sare noii strategii. America, însă, era dominată de spiritul de la Chicago de care aminteam în titlu. Primarul Bostonului l-a formulat în 1912 pentru prima dată: „Jocuri, jocuri în aer liber în parcurile oraşului amenajate special“. Arhitectura oraşului Chi­cago cuprindea parcuri, gră­dini, baze sportive nenu­mărate ală­tu­rate unor săli de antrenament multifuncţio­na­le, bazine şi piscine, stadioane.
Conceptul de oraş-grădină adoptat de Chicago oferea un program de recreere şi practicare a sportului la distanţe mi­­nime sub deviza „sportul lân­gă casă“. Atunci, preşe­din­tele Roosevelt a apreciat personal realizările metropolei americane, sesizând efec­tele acestor baze sportive şi parcuri care au redus vizibil criminalitatea, delicvenţa, al­te practice nocive ale tineretului de atunci. Însuşi ministrul britanic al Educaţiei, Wo­od, a publicat un articol despre „miracolul de la Chicago“.
Mişcarea olimpică germană bazată acum pe „modelul ame­­rican“ a început responsabilizarea municipalităţilor de pe cuprinsul ţării, publi­când un ghid pentru dezvol­ta­rea facilităţilor sportive, com­ple­tat cu imagini de piscine, amenajări sportive, centre, clu­buri de petrecere a timpului liber, copiate de Hegeman din oraşele americane. Aşa­dar, iată cu ce trebuie înlocu­i­te maidanele româneşti azi, când ştim foarte bine câte uni­­tăţi militare au fost deza­fectate pe tot cuprinsul ţării şi sunt oferite municipalităţilor. Să nu uităm câte terenuri de vo­lei, handball, baschet, stadioane de fotbal, mai ales ce­le cu pistă de atletism, au dis­pă­rut. Într-o oază de ver­dea­ţă, aceşti plămâni ai ora­şelor pot oferi un viitor sportului ro­mânesc.
Ce se întâmplă? Spiritul pri­­vatizării pornit în ’89 ca un „tăvălug“ ne-a întors sigur spre 1851. Acum, maidanul plin de dragoste şi nostalgie nu mai e. Ce-am pus în loc în aceşti 20 de ani? Multe spe­ranţe de mai bine, dar bazele sportive totuşi realizate sunt goale, fără lumea vie. Sunt fru­­moase şi atât. Nu există competiţii, nu există con­cursuri ad-hoc, ne grăbim să cum­părăm campioni gata fă­cuţi, uităm că sportul în­seam­nă viaţă, vitalitate, sănătate, spe­ranţă de viitor, dar şi cul­tu­ră, artă, ştiinţă, educaţie. Gân­diţi-vă ce trebuie să facem, cât mai repede, ca aceste baze sportive să devină vii.