Îi avertizez încă de la primele rânduri pe cei mai slabi de înger că imaginile plăsmuite în cuvintele care urmează vor fi de o duritate extremă, aşa că trebuie să îşi ia măsuri de precauţie în cazul că vor continua lectura.
Povestea e una bazată pe fapte sută la sută autentice, însă din motive lesne de înţeles nu vom divulga numele persoanelor implicate.
Au fost odată trei fotbalişti, de la un club sărac, din mediul rural, din România. Erau juniori, iar viitorul nu se arăta a fi unul roz. Copiii erau vajnici, înalţi, frumoşi… buni de muncă. Îndrăgostiţi până peste cap de balonul rotund, doreau şi erau capabili să dea totul pentru a ajunge fotbalişti.
Pe acest lucru probabil că s-a bazat şi un individ care doar avea faţa umană, când la finele unui meci din campionatul judeţean, i-a chemat pe copii la el, promiţându-le marea cu sarea. Le-a lăudat calităţile şi le-a promis un contract la un club profesionist din Grecia. Singura condiţie era să aibă bani să ajungă acolo şi încă ceva, câteva sute de dolari, pentru formalităţi.
Juniorii au făcut toate eforturile posibile, împreună cu familiile, pentru a strânge mica avere şi… au luat drumul însoritei Elade. Cu visul de a deveni fotbalişti în valiză, ei au ajuns pe tărâmul zeilor, unde… realitatea a fost una cât se poate de cruntă. La capătul drumului nu a fost nimeni care să îi preia şi să îi ducă la baza sportivă. Dezorientaţi, au aşteptat un ajutor de la cineva. Niciunul din ei nu împlinise vârsta majoratului, aşa că erau uşor de amăgit.
Când cineva li s-a adresat în limba lor, au crezut că a venit salvarea. Un român i-a invitat să înnopteze la el până îşi găsesc un drum în ţara străină. Aşa au făcut. Au mers la “binevoitor” acasă. În puterea nopţii, uşa camerei celor trei fotbalişti a fost izbită cu putere. Tinerii au fost ameninţaţi cu cuţitul şi li s-au cerut banii. Au spus că nu au decât de înotoarcere acasă, iar apoi a început calvarul. Au fost bătuţi cu bestialitate. În mare grabă şi-au strâns bocceluţele, s-au îmbrăcat şi au reuşit să plece din apartamentul groazei. Culmea, casa unde mâncaseră bătaie se afla la doi paşi distanţă de un comisariat de poliţie şi de o firmă de transport de persoane pe ruta România – Grecia. Simplă coincidenţă oare?
Infernul de bambus
Cu feţele tumefiate, speriaţi, fără bani şi fără speranţă, au fugit la gară. Au luat primul tren, fără a ţine cont de direcţie. Au ajuns în Patras. Uşor-uşor, visul lor legat de balonul rotund se năruia. Au coborât pe peronul gării, doar doi din cei trei. Unul nu mai apucase să se urce în tren…
Cum la acea vreme, în primii ani ai secolului XXI, structurile mafiote de trafic de carne vie erau în floare, nu este exclus ca toate aceste episoade să aibă o strânsă interdependenţă. Au fost abordaţi la coborâre de un alt român care le-a zâmbit şi le-a ascultat povestea. Le-a promis că îi ajută şi i-a luat cu el pe cei doi. I-a adus în Lapa, într-o colonie de muncă. Pe o suprafaţă destul de întinsă, erau construite numeroase corturi de bambus, în care locuiau ţigani şi români.
Li s-au cerut banii şi paşapoartele drept garanţie. Şeful taberei le-a dat un ferăstrău şi le-a indicat să îşi construiască un cort din bambus. Au lucrat cu râvnă, au studiat celelalte construcţii şi până la urmă au ridicat un acoperiş deasupra capului. Era mai mult decât nimic. Urmau să muncească la cules cartofi şi să primească 20 de dolari pe zi. Viitorul suna bine.
A doua zi au fost scoşi la muncă. Au plecat la cules cartofi, iar timp de 12 ore au târât lădiţele după ei. S-au întors la lăsarea serii unde au constatat cu stupoare că nimănui nu le pasă de ei. Mâncare nu aveau, apă nu, de învelit nimic. Au muncit cu speranţa că vor primi bani după prima lună, dar au avut altă surpriză. Li s-a spus că banii pe care trebuie să îi primească reprezintă de fapt chiria pentru că şi-au amplasat cortul de bambus pe teritoriul taberei.
Şi-au dat seama că sunt captivi în acel loc, sechestraţi fără cale de scăpare. Printre corturi patrulau permanent oameni care să împiedice evadările. Singura hrană erau cartofii pe care puteau să îi ia de la locul de muncă. Împrumutau tigăi şi ulei de la alţi români, dar de cele mai multe ori mâncau cartofii cruzi. Muşcau din ei ca din nişte mere pentru a-şi mai astâmpăra foamea. Condiţiile de igienă erau groaznice. Şerpii colcăiau peste tot. Noaptea fiind foarte friguroasă, veneau în corturi să se adăpostească. Ziua fiind foarte călduroasă, veneau sub tufele de cartofi de unde ei culegeau, pentru a se adăposti. Se spălau într-un râu unde şi acolo era plin de şerpi. Au rămas cu sechele psihice înfiorătoare.
După ce şi a doua lună au muncit fără a primi vreun ban, şi-au dat seama că situaţia lor este dramatică. Din fotbalişti se transformaseră, fără voia lor, în sclavi pe plantaţie. Se rugau zi şi noapte să vină poliţia şi să îi salveze. Expulzarea spre România era acum o variantă cât se poate de frumoasă. În lagărul de muncă se petreceau zi de zi atrocităţi de o ferocitate ieşită din comun. Un muncitor a solicitat să fie dus la spital pentru că îl durea îngrozitor o măsea. Drept răspuns, dintele i-a fost smuls pe viu, cu gingie cu tot, cu ajutorul unui cleşte. Şi multe altele…
Spatele băieţilor se zăbrelise de la duşumeaua de bambus. În fiecare dimineaţă, fără nicio zi de odihnă, straja venea şi le bătea în cort vestindu-i că vine o nouă zi de muncă. O nouă zi de infern. Cartofii deveniseră delicatese. Vă închipuiţi oare că se poate trăi aşa? De fotbal, de sport, nu mai putea fi vorba. Se punea problema supravieţuirii, pentru că dominatorii taberei nu aveau milă şi probabil că nu ar fi stat pe gânduri în cazul unei tentative de evadare.
În apropierea sărbătorilor pascale, s-a produs totuşi o minune. Au vorbit cu cel care îi transporta cu maşina la locul de muncă, pe răzorul de cartofi, şi i-au explicat că le trebuie paşapoartele pentru a merge la mare, de Paşte. Acesta i-a înţeles. Sau i-a ajutat. Le-a dat paşapoartele, iar într-o noapte şi-au asumat riscul de a fugi din tabără. Norocul lor că nu au fost prinşi. Poliţia oricum nu a descins în tabără, sistemul mitei fiind la el acasă şi în Grecia.
După mai bine de două luni în care nu avuseseră contact cu lumea exterioară, erau iarăşi liberi. Primul telefon a fost către casă. Familiile nu ştiuseră nimic de ei în acest interval. Dragostea prea mare pentru sport îi adusese aproape de o dramă ireversibilă.
După depăşirea acestui coşmar, viaţa lor şi-a reluat cursul normal. Unul dintre ei, cel care a ales să se destăinuie, a făcut-o ca unui prieten, nu pentru a obţine ceva. Mai mult poate pentru a trage un semnal de alarmă pentru alţi tineri care, în naivitatea lor, cred că toată lumea e bine intenţionată.
Sub o altă formă, visul său de a fi sportiv tot s-a înfiripat. Omul trăieşte acum şi este realizat graţie sportului. Practic, tot ce are la acest moment, şi nu este puţin, se datorează sportului.
Infernul de bambus a rămas undeva în spate, în amintirile sale de coşmar. Este acum un tânăr cu un frumos viitor, care declară că se va dedica trup şi suflet sportului. Este un exemplu de caracter tare, care a depăşit greutăţi inimiaginabile şi care altora li se par desprinse din peliculele cinematografice.
Pentru el au fost însă realitate. Cruntă…










Leave a Reply