Citind articolul domnului Ciutacu („N-avem genă de campioni, frate!“, din Jurnalul Naţional, nr. 5301 din 3.03.2010) şi ştiind motivele şi trăirile ce animă miile de sportivi şi antrenori, mă gândeam la modul potrivit de a-i răspunde… Vă plângeţi că ne-am întors de la Jocurile Olimpice de la Vancouver cu mâinile goale. Dar vă propun un exerciţiu de imaginaţie… Să presupunem că dumneavoastră v-aţi dorit să ajungeţi om de presă la fel de mult cum tinerii noştri sportivi îşi doresc să ajungă la competiţii europene şi mondiale de mare anvergură, culminând cu jocurile lui Pierre de Coubertin pentru sporturile olimpice. Acum, închipuiţi-vă că nu aţi fi avut acces la cărţi, nu aţi fi putut merge la biblioteci şi nu aţi fi avut bani să vă cumpăraţi caiete şi stilouri. Pentru că nu gena de campioni ne lipseşte, domnule Ciutacu, ci condiţiile care să ne permită scoaterea acestei gene în evidenţă. Asta lipseşte sportivului român: „stiloul“ care să-i permită să „scrie“, fiind nevoit astfel să ţină minte exerciţiul, până când îl va putea „aşterne“. Acum vreau să mă adresez tinerilor români, pentru că mă simt nevoit să le răspund mai mult lor decât autorului articolului. Îmi este teamă că ei ar putea fi influenţaţi de astfel de articole (spun „ar putea“ pentru că iau în calcul posibilitatea ca puţini să citească ceea ce scrie domnul Ciutacu). Probabil că prea puţini dintre voi vă amintiţi de sportivi intraţi în legendă precum Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Ivan Patzaichin, Elisabeta Lipă, Gheorghe Hagi, Nicu Vlad, Iolanda Balaş, Lia Manoliu, Sorin Babii, Doina Melinte, Alexandru Papană, care, apropo, a fost campion mondial la bob în 1934, Francisc Vaştag sau Nicolae Linca. Amintiţi-vi-i şi pe marii sportivi contemporani, precum Leonard Doroftei sau Lucian Bute, care v-au convins să vă treziţi la 4 dimineaţa cu speranţa că imediat după finalurile partidelor de box vă veţi întoarce la somn mândri că sunteţi fraţi cu proaspeţii campioni mondiali. Să nu uităm nici de frumoasele surprize de la Beijing, sportivele creditate cu şanse mici de a obţine vreo medalie, dar care au uimit lumea (nu exagerez), clasându-se pe prima treaptă a podiumului la disciplinele unde au evoluat. Vorbesc despre Constantina Diţă care, la cei 38 de ani pe care îi avea în 2008, a terminat prima cei 42 de kilometri ai maratonului. Sau despre Alina Dumitru, care ne-a ţinut o zi întreagă cu sufletul la gură, pentru ca la finalul concursului de judo să se încoroneze cu titlul de campioană olimpică la judo. A învins-o în semifinală pe eterna sa rivală, campioana olimpică en-titre, japoneza Ryoko Tani. Lipsa de spaţiu nu îmi permite să enumăr toţi marii performeri, motiv pentru care le cer scuze, cu menţiunea că îşi au locul lor în inimile şi istoria noastră. Noi, Sport Revolution, dorim să dăm curaj tinerei generaţii. În privinţa asta scriem articole, facem reportaje şi scoatem în evidenţă performanţele ma rilor noştri campioni, care, indiferent de disciplinele pe care le reprezintă, au un crez comun: România are un potenţial sportiv extraordinar şi e păcat ca tinerii noştri să părăsească sălile de sport în favoarea KFC-urilor şi a McDonald’s-urilor. Avem genă de campioni şi trebuie scoasă la suprafaţă!
PS: Nu credeţi că ajunge promovarea NEGATIVĂ!?… Să strângem rândurile şi să încercăm o abordare mai constructivă, să încurajăm dorinţa de victorie. Să le arătăm sportivilor şi antrenorilor noştri că NU SUNT SINGURI pe dificilul drum al performanţei.
Leave a Reply