Bazele oinei moderne. Spiru Haret a pus bazele sportului nostru naţional

Aşa cum aminteam şi în numărul precedent, Spiru Haret, de trei ori Ministrul al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910), a jucat un rol decisiv în promovarea oinei, sportul naţional al tuturor românilor. El a fost cel care a elaborat primul regulament oficial unic al oinei şi a pus bazele primului campionat naţional.

Spiru Haret considera că oina poate aduce o viaţă noă în şcoala românească, fiind un admirabil mijloc de educaţie fizică. De asemenea, el numea oina adevăratul tip de joc sportiv românesc. Dar iniţativa sa nu s-a rezumat doar la nivelul şcolilor. După ce a propus ca oina să fie practicată obligatoriu în şcoli, Spiru Haret a decis că ea trebuie valorificată şi la nivel profesionist. Ministrul a militat pentru definitivarea regulilor de joc şi, cum aminteam mai sus, a elaborat un regulament oficial unic. Mai mult decât atât, Spiru Haret a propus amenajarea de terenuri de oină în fiecare comună a ţării! Toate aceste demersuri au culimnat cu organizarea primului Campionat Naţional de Oină, care a avut loc pe 9 mai 1899 la Bucureşti. În cartea „Fascinația oinei: jocul românilor de pretutindeni”, Nicolae Postolache relata că în acea perioadă oina se juca în toate variantele în aproape toate satele. Practicanţii ei făceau parte din toate categoriile sociale, fie ei păstori sau copii de la oraş.

Primul Campionat Naţional, numit pe-atunci Concurs general de oină, a reunit 18 licee din ţară şi i-a avut drept câştigători pe elevii liceului de profil real „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Jocul de oină s-a extins rapid. Sportul a fost promovat în învăţământl românesc, dar şi în şcolile româneşti din Peninsula Balcanică. Nicolae Postolache spunea că acest sport s-a mutat „de pe plaurile şi imaşurile şi imaşurile din marginea localităţilor, pe terenurile amenajate anume, solicitate primarilor de către ministrul Spiru Haret”. Astfel, se contura o nouă etapă a jocului, în care oina era prezentă în aproape toate componentele sociale, excepţie făcând armata, cu unităţile şi şcolile ei.

În perioada următoare, modernizarea oinei a fost susţinută de numeroase personalităţi ale vremii, precum Nicolae Iorga, Constantin Stere sau Take Ionescu, dar şi de instituţia monarhică. Li s-au adăugat alţi scriitori, profesori, dar şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române. Toţi vedeau în mişcarea oinistică un mod de a păstra indentitatea naţională şi de a sprijini aspiraţia spre unirea tuturor românilor în cadrul unui singur stat.

Timp de aproape două deceni (1900-1908), nu mai puţin de 31 de echipe din 13 oraşe ale ţării, care au adunat peste 500 de jucători, au concurat pentru cucerirea campionatului naţional. Printre acestea se numărau liceele Mihai Viteazu, Gheorghe Lazăr sau Sfântu Sava (Bucureşti), gimnaziile Dimitrie Cantemir şi Gheorghe Şincai (Bucureşti), liceul Nicolae Bălcescu (Brăila) sau Seminarul Veiniamin (Iaşi). În general, faza finală a Campionatului Naţional era programată pe 9 mai, ziua cuceririi independenţei depline a României sau pe 10 mai, ziua urcării pe tron a regeui Carol I.

În 1903 a apărut un nou regulament de oină, prin care s-a introdus sistemul de tip turneu. De asemenea, regulamentul prevedea noi dimensiuni ale terenului de joc (de la 60/20 m la 100/60 m). De asemenea, fazele finale ale Campionatelor Naţionale au fost organizate şi în afara Bucureştiului, în oraşe precum Brăila, Câmpulung Muscel sau Iaşi.

În 1918, după ce s-a hotărât unirea Basarabiei cu România, au apărut noi centre de practicare a oinei, dar şi noi variante de joc. După Marea Unire, formele nedreptunghiulare ale terenului de oină au dispărut şi s-a impus forma folosită şi în zilele noastre, pe care se întrec două echipe de câte 11 jucători.

După terminarea Primului Război Mondial, sportul începea să se dezvolte, iar noi ramuri, precum înot, tir, volei sau baschet începeau să fie introduse în ţara noastră. De asemenea, atletismul  beneficia de o atenţie foarte mare. Chiar şi în aceste condiţii, oina a rămas un sport principal, iar campionatele interşcolare şi naţionale au continuat să fie organizate.

În 1923 a fost înfiinţat la Bucureşti Oficiul Naţional de Educaţie Fizică (ONEF), care a susţinut, alături de Comisia de oină, mişcarea oinisticî şi în afara şcolii. Deşi în perioada interbelică oina nu a fost reprezentată cu aceeaşi amploare precum la începutul anilor 1900, sportul naţional a reuşit să beneficieze de o federaţie proprie. Astfel, în iunie 1932, a fost fondată Federaţia Română de Oină. În ciuda problemelor financiare, oina a reuşit să se menţină în şcoli, licee, seminarii, în special în Bucureşti. Celelalte categorii de tineri nu practicau acest sport, iar în unele zone din ţară, oina lipsea cu desăvârşire.

Pentru sportul nostru naţional avea să urmeze o perioadă grea, deoarece în 1939 izbucnea un adevărat conflict între statele lumii. Începea Al Doilea Război Mondial.

FOTO: FR de Oină.

* Articol preluat din numărul 41 (august) al revistei Sport Revolution