Boxul… încotro? (I)

Profesorul Dorin Arădăvoaicei, cel care a realizat un puternic centru de box juvenil la Grupul Şcolar Letea (cu care a câştigat de patru ori Campionatul Naţional Şcolar), ca apoi să construiască cea mai puternică secţie din ţară la Sport Club Bacău, ne oferă în exclusivitate o situaţie reală a acestei discipline sportive.
Între 2006-2009, ajuns la C.S. Dinamo Bucureşti, profesorul Arădăvoaicei readuce clu­bul pe primul loc în cadrul Fe­deraţiei Române de Box, această secţie fiind cândva o forţă a pugilismului autohton.

S.R.: Domnule profesor, cum a luat naştere pasiunea dumnea­voastră pentru sport?
D.A.: M-am născut la Sibiu, oraşul vicecampionului olimpic din 1956, Gheorghe Ne­grea, după care am ajuns în Brăi­la, Mecca boxului autoh­ton, studiile liceale le-am ter­minat la S.M.T.C.F. Galaţi, iar pe cele universitare la I.C.F. Bu­cureşti.

S.R.: De ce tocmai boxul, cum aţi ajuns să cochetaţi cu acest sport?
D.A.: Pe acest „traseu“ nu prea am pierdut vreun eveniment al nobilei arte, am cunos­cut aproape toţi boxerii români din cele trei generaţii de aur cu care se mândreşte sportul ro­mânesc. I-am văzut boxând la Brăila pe fraţii Dobrescu, Mir­cea şi Costică, Cismas Emil şi Gheorghe, Bogoi Stan şi Vasile, Nilă Done şi Enut, Cu­tov Simion şi Calistrat, Zlă­taru Ion, Eustaţiu Mărgărit, Va­sile Antoniu, Manov Florescu, Ion Covaci, Gheorghe Ciochină, C. Dafinoiu, Marce­lică Tudoriu şi maeştrii Bobinaru şi Baltă. Am văzut sute de gale, mai ales pe cele de la circ, unde V. Şchiopu, Gheorghe Fiat, Toma Ilie şi Constan­tin, N. Linca, Ilie Dragnea, Io­sif Demeter, Serbu Neacşu, Io­sif Mihalik, C. Dumitrescu, Pe­tre Zaharia şi Gheorghe Ne­grea făceau spectacol.
Am asistat la meciul Sempre Avanti san Giovani cu Danto Cane şi selecţionata Galaţiului cu Puiu, Cojan, Cristea, Cio­loa­că, Mamir în faţa a 20.000 de spectatori pe „Portul Ro­şu“. Ce meciuri! De urmărit Cam­pionatul Naţional de Seniori de la „Potcoava“ de pe Re­publicii, cu 12.000 de spectatori. Am participat la CM de la Budapesta, Milano, Guadalajara, CE de la Bucureşti, Bur­sa, Vejec.
Cred că după atletism, „Fe­nomenul BOX“, în ordine al­fa­betică, m-a cam cucerit (se ex­clude baschetul, care este ce­va aparte) şi acum trăiesc „că­derea acestuia“. Mă doare acest lucru pentru că la Bacău am organizat şi realizat o sec­ţie de nivel european cu Năs­ta­se, Cristache, Paul, Simion Vio­rel, fraţii Gavril George şi Ronald, Bejenaru, Ciocan, Mar­cu, Babovschi, Palade, Ale­xandru, Tănăsie şi mulţi… foar­te mulţi, totul în jurul antrenorilor Auraş, Cojan, Cara, Teofil, Catu… Au strâns 219 titluri de campioni la seniori şi la tineret, la juniori şi la cadeţi. Numărul medaliilor de argint şi bronz au ajuns la 429, ca să nu mai vorbim de titlurile de campioni mondiali, europeni, balcanici şi laureaţi ai acestora.

S.R.: Simt o mare urmă de tris­teţe în glasul dumnea­voas­tră…
D.A.: Sunt mâhnit… am venit la CS Dinamo să fac o echi­pă de viitor care a dispărut… Atodiresei, Andreiana, Bădu­les­cu, Niculescu, fraţii Jura­toni, Bogdan şi Cezar, Cojanu, Dinu, Nistor, dar şi cadeţii Pa­raschivescu, Spătaru, Nicolaie, Tabla, Nica… Toate acestea, şi campionii de juniori de la „Le­tea“, în frunte cu campio­nul eu­ropean de tineret Babescu Nicolaie, îmi permit să vorbesc despre acest fenomen.
Dacă ar fi să strângem lao­lal­tă pe cei care l-au lăudat şi pe cei care l-au hulit, boxul ră­mâ­ne un sport fascinant, universal, olimpic cu drepturi de­pli­ne. O şcoală a bărbăţiei, cu mul­te valenţe instructive şi edu­cative, psihice şi volitive. „No­bila artă“ derulată în careul magic nu este arta bătăii, ci arta eschivei, a apărării, iar mă­nuşile de box au fost denumite se către colegiile engleze, pă­zitorii păcii („Keepers of the peace“). Este interesant că diferenţa dintre Oxford şi Cam­bridge e făcută tocmai de această disciplină sportivă ce face parte din evantaiul disciplinelor olimpice.
Însuşi Pierre de Coubertin a fă­cut o frumoasă pledoarie pen­tru practicarea „nobilei ar­te“, cea unde Pitagora (ma­te­maticianul şi filozoful), Euri­pide (poetul tragic), Diagoras au strălucit în antichitate. Englezul Broughton, numit pă­rin­tele boxului, ce a oferit pri­mul set de reguli şi manuscri­se, şi Tom Jackson au marcat epoca de început, apoi pe firmament s-a instalat „Price-fighting-ul“ ce a făcut ca „lupta cu mănuşi“ să devină profesie.

S.R.: Ce pericole au pândit boxul de-a lungul timpului?
D.A.: „Uzina pugilistică“ a declanşat apariţia agenţilor, managerilor, patronilor de săli de antrenament, organizatori­lor veroşi de gale crescând nu­mă­rul exploatatorilor şi profi­to­rilor în dauna candidaţilor la glorie, naivi şi uşor de manipulat. Deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut au atins apogeul: Toni Zale, Rocky Gratiano, Ray „Sugar“ Robinson, Ingemar Johanson, Carlos Monzon, Dempsey Carpentier, Car­nera, Louis, Marciano, Paterson şi mulţi alţii au făcut din boxul profesionist „pionierii boxului amator“.