Majoritatea lucrurilor rămân la fel într-o lume în care cuvântul de ordine este schimbarea. Pare paradoxal sau anacronic astăzi când cuvântul “schimbare” face parte din peste 60.000 de titluri de cărţi, reviste, ziare. Schimbarea nu rezidă din ceea ce facem, ci în mod expres din modul în care o facem. Cu cât suntem mai capabili să deosebim constantele de variabile, cu atât mai repede şi mai bine vom reacţiona şi profita de schimbare.
Cred că sportul are nevoie acum mai mult ca oricând de înţelegere pe toate planurile pentru a nu fi dezgolit de conţinut, de sens şi a nu intra pe panta decadenţei, pentru că deja se semnalează acest lucru. Pentru a înţelege ce important este să răspunzi la cele două partenere de dialog, un CE mai stabil şi un CUM în continuă schimbare, o să încerc să dau câteva exemple concrete.
Regulamentul jocului de baschet, sportul căruia îi aparţin, nu s-a schimbat sau s-a modificat din când în când pe plan restrictiv, în spaţiu şi timp. În seara zilei de 30 decembrie 1936, 18.000 de spectatori asistau în Madison Square Garden la meciul dintre Long Island University şi Stanford – Campioana Confederaţiei Pacificului. Dacă până atunci aruncarea la coş – elementul ce materializa atacul, se făcea “cu două mâini” sau “din cârlig” în preajma coşului, la acest meci “senzaţia” a făcut-o Hank Luisetti, un jucător de 1,87 m care arunca cu o mână în timp ce se afla în aer, “contrazicând stilul clasic”.
Datorită eficienţei sale, dar şi stilului incomod de aruncare, Stanford a oprit seria de 43 de victorii a lui LIU, reuşind să se distanţeze la 14 puncte. Unul din marii antrenori americani de baschet, Nat Hollman de la New York City College, declara sarcastic: “Dacă băieţii mei vor arunca la coş cu o singură mână atât de ridicol, mă voi lăsa de antrenorat”. Ce a urmat? Luisetti a ajuns cel mai eficace jucător american în 1937 şi 1938, devenind celebritate, alături de George Mikan.
Hank ne-a părăsit destul de târziu, la 17 decembrie 2002, trăind destul de mult să-şi vadă stilul perfecţionat şi înnobilat de Iarl Monroe, Iulius Erwing, Michael Jordan şi alţii. A fost un răspuns interesant la întrebarea CUM?
La fel, Dick Fosbury, în perioada când recordul lumii la săritura în înălţime cocheta cu cifra 2,18 m, iar depăşirea ştachetei se făcea prin trecerea succesivă a picioarelor, prin forfecare, lateral sau ventral, a venit cu o noutate, atacând ştacheta cu spatele şi aterizând pe umeri. Părea anacronic totul. Elevul de la Liceul din Metford – Oregon, a captivat atenţia la Jocurile Olimpice din Mexic, unde a realizat două recorduri mondiale de 2,21 m şi 2,24 m, adjudecându-şi titlul olimpic. Treptat s-au îmbunătăţit şi condiţiile de aterizare, groapa de nisip fiind înlocuită cu burete. Proba nu s-a schimbat, CE-ul rămânând constant, însă modul de obţinere a înaltelor performanţe a ajuns la peste 2,40 m, iar nimeni nu a mai putut câştiga altfel.
Pasa în adâncime în fotbalul american, adusă în prim plan de Knute Rockne în 1920, scopul de a realiza touchdown-ul a rămas, dar modul de a ajunge la linia de încercare s-a schimbat. Din propria experienţă ca antrenor de baschet, am fost surprins de evoluţia “echipei de legendă” a Statelor Unite la Bucureşti şi Iaşi care, după recuperarea defensivă, nu folosea prima pasă laterală, ci una direct pe centru. Jucători de geniu ca Bob Coussi, Oscar Robertson, Jerry Luckas, Bill Rusell, Bob Petit au încântat prin simplitatea şi viteza contraatacului. Peste doar trei ani, prezent fiind la Ljubljana, la Campionatele Mondiale din 1970, am fost surprins de echipele Argentinei, Braziliei şi a Statelor Unite, care nu transmiteau prima pasă lateral, ci pe centru. Locuiam în cameră cu marele şi regretatul antrenor Alexandru Popescu, pe care l-am întrebat ce se întâmplă. Acolo, la poalele Alpilor Julieni, Nea Puiu, plimbându-ne pe malurile râului Sava, mi-a spus simplu: “Ei au simplificat lucrurile, au scurtat drumul spre panoul advers unde ajung mai repede şi mai eficient”. Un răspuns de tipul CUM, care explică cât de important şi novator este să dai cel mai bun răspuns acestei întrebări. El ţine de calitate, de claritatea şi orientarea spre un viitor mai puţin plin de confuzii.
Faceţi deosebirea între elementele de bază şi cele decorative, între principiile fundamentale şi tehnici, între tendinţe şi mode, între descoperiri epocale şi “ajustări” şi nu uitaţi vorbele lui Montesquieu: “Decât un cap plin, mai bine unul bine făcut”. Atenţie şi presei, mass-mediei care ia schimbarea drept valută forte în dorinţa şi apetitul alimentat de concurenţă, de nevoia de a furniza noutăţi non-stop, scăzând şi pierzând şi semnificaţiile în favoarea trivialităţilor. Să nu ne lăsăm influenţaţi de modă şi tendinţele momentului, valorile fundamentale fiind baza şi chezăşia viitorului.
Am amintit toate acestea, lăsându-vă să faceţi transferul celor două întrebări şi în celelalte domenii: management sportiv, organizare şi strategie, pregătire şi metodică, participare în competiţii, ajutorul ştiinţelor de graniţă, învăţării şi perfecţionării şi tuturor aspectelor pe care le îmbracă această activitate care, în fond, nu este altceva decât bucuria de a trăi, de a reuşi, încercând şi sperând să găsească soluţiile cele mai oportune de a ajunge la excelenţă.
În aceste condiţii, a conduce pe acest drum pe sportivi, pe antrenori, conducători, structurile sub structurile în fond, întregul sistem e un lucru în care fără competenţă, experienţă şi creaţie nu se poate. Să nu uităm că imitatul şi copiatul ne ţin departe de podium.
Leave a Reply