Despre tenis, cu multă dragoste

Ne place când vedem alte sporturi în afară de mult prea mediatizatul fotbal. Ne place un schimb foarte lung de mingi galbene, cu lovituri care mai de care mai spectaculoase. Ne place atât de mult bucuria favoritului nostru atunci când îşi învinge adversarul cel mai puternic. Şi totuşi… plăcerea de a practica sportul pe care îl iubeşti cel mai mult este de nepreţuit, de necomparat. Aşa cum iubim noi tenisul, aşa îl iubeşte şi Alexandru Ghiţă – „plăcere, satisfacţie şi disciplină” fiind cuvintele cu care acesta descrie minunatul sport
Cu o experienţă de viaţă trăită prin tenis şi cu o pasiune reală pentru acest sport nobil, iată că am obţinut in­for­maţii preţioase despre câ­tă muncă este depusă pentru o partidă de tenis de câmp.
S.R.: Domnule Ghiţă, cum aţi ajuns în postura de antrenor de tenis? Aţi jucat tenis în copi­lărie?
A.G.: Nu chiar din copilărie. Am jucat împreună cu fosta soţie tenis la nivel destul de înalt, Divizia B în România. Când ne-am întors din Germania, am făcut şcoala de antrenori şi în cele din urmă am făcut şi facultatea, tot cu specializare tenis. Acum sunt şi an­trenor, şi profesor de sport. În ţară ne-am făcut clubul nostru, Tenis Club Karina, şi aşa am avut şansa să-l antre­năm pe Andrei Dăescu. Pot să vă spun că am avut parte de mare ajutor şi susţinere din partea Veneţiei (fosta so­ţie), probabil singur nu aş fi avut aşa mare curaj pentru că în tenis sunt foarte mulţi antrenori care antrenează pen­tru bani şi îi interesează avantajele imediate. Pe noi ne interesau rezultatele. Am avut, la un moment dat, cu Dăescu 100 de victorii consecutive, deci 20 de turnee legate.
S.R.: De ce tenis şi nu alt sport? Ce avantaje are tenisul, iar alt sport nu ar avea?
A.G.: Părerea mea este că e un sport foarte complex. Îţi trebuie pregătire fizică foarte multă, dar îţi trebuie şi pregă­ti­­re psihologică, pentru că ei, ca lovituri, sunt aproape ­egali, dar în momentul în care în­­ce­pe jocul, cel care se poate stă­pâni şi care are putere de concentrare rezistă. La tenis vin oameni culţi, la tenis se lea­gă prietenii, dar se fac şi afaceri. Putem spune că tenisul e un sport elitist. Fericirea mea este că am ieşit vicecampioni cu TC Karina de două ori, la echipe. A fost o satis­facţie fantastică pentru că toţi copiii care erau în echipă erau crescuţi de noi, deci noi am luat prima medalie cu ei după cinci-şase ani de lucru cu ei. Nu am putut să câştigăm pentru că de două ori ne-a bă­tut aceeaşi echipă care era for­mată din cel mai bun ju­că­tor din Bucureşti, cel mai bun din Braşov, cel mai bun din Cluj, iar pe aceştia i-a trans­ferat clubul cu o săptă­mâ­nă înainte. Eu a trebuit să mă lupt cu cei mai buni, cres­cuţi de alţii, şi pot spune că ne-a bătut o echipă de club cu un lot naţional.
S.R.: Şi fiul dumneavoastră practică acest sport. De la ce vârstă l-aţi iniţiat?
A.G.: El a început puţin mai târziu. Are 11 ani, dar tot are doi ani şi un pic de tenis. Am avut de-a lungul carierei de an­trenor experienţe neferi­cite, copii care s-au apucat de­vreme şi la 14 ani erau deja tociţi, sătui de antrenamente şi concursuri. Am zis cu al meu să se întâmple invers. Vreau ca la 14 ani să mai aibă plăcerea de a juca tenis.
S.R.: Dezvoltaţi şi jucători de dublu?
A.G.: Da. Bianca Butnariu şi Raluca Gavrilă au 12 ani şi, jucând împreună, de doi ani şi ceva, au format un cuplu bun. Am 15 copii, incluzându-i şi pe cei de la iniţiere. Cei de la iniţiere au şase-şap­te ani, iar după trei-patru luni în care îi testez putem să în­cercăm intrarea spre marea performanţă.

Plăcere, satisfacţie şi disciplină

S.R.: În afară de sacrficiul fi­nanciar, ce alte sacrificii mai presupune tenisul?
A.G.: Pot să vă spun că aceş­ti copii nu au copilărie. Tur­neele, de regulă, încep sâm­­băta, deci nu au weekend. Nu au zile libere, merg de la şcoală la antrenament. Sunt destule sacrificii. Ei fac exer­ci­ţii de cinci ori pe săptămână şi de două ori pregătire fizică după antrenamentele de tenis. Avem un preparator fizic la Olimpia care se ocupă special de ei, făcându-le un antrenament specific, fără de care nu te poţi ridica la standarde înalte. Încep cu nişte ture de teren, apoi exerciţii cu jaloane, o scăriţă pe care calci jos pentru coordonare, minge medicinală pentru forţă, abdomene.
În momentul în care ajungi la performanţă sunt anumite principii pe care trebuie să le respecţi. Putem spune şi sa­crificiu, eu mi-am sacrificat un pic familia. Am avut vreo şase ani în care nu am făcut Paş­te­le acasă. Sunt şi sacrificii, dar cele zece minute în care te bucuri şi vezi cum pri­mesc cei mici medalia, nu se pot descrie şi nu au preţ.

„Federaţia Română de Tenis nu ne ajută cu absolut nimic“

S.R.: Ce îi motivează pe copii să continue?
A.G.: Începând mai târziu, ei văd la ceilalţi cum câştigă. Au dorinţa de a câştiga şi atunci când este competiţie într-un grup bun, ei se ridică unul pe celălalt. Contează foar­te mult grupul şi, de asemenea, orele suplimentare, chiar dacă echipamentele pen­­tru cei mici sunt foarte scumpe. O rachetă bună costă în jur de 200 de euro şi o pe­reche de adidaşi costă destul de mult. E un sport foarte cos­tisitor, iar Federaţia Ro­mâ­nă de Tenis nu ne ajută cu absolut ni­mic. Chiar au mic­şo­rat posi­bi­li­tăţile de a te antrena la fe­deraţie, deci acum ca să joci la federaţie nu ai voie să predai ore de tenis. Eu, dacă vreau să închiriez ca antrenor, nu pot. Trebuie să fiu membru şi să plătesc 1.000 de euro cotizaţie. Înainte, fe­de­raţia era deschisă, puteai să te duci oricând, puteai să-ţi în­chiriezi teren şi acolo se forma un fel de competiţie pentru că venea foarte multă lume. Acum la federaţie e gol, de aproximativ un an. Vara trecută s-a luat decizia asta şi toţi antrenorii particulari care închiriau acolo au plecat pe la alte cluburi, deci performanţa a plecat din fe­de­raţie.
S.R.: În cât timp va fi schim­ba­tă conducerea de la Fede­raţie?
A.G.: La federaţie cred că anul viitor sunt alegerile şi da­că avem noroc poate se schim­­bă ceva. Sperăm ca foştii jucători de Cupa Davis, dacă ajung la conducere, să ofere celorlalţi ce nu au avut ei. Cluburile au susţinere proprie, dovadă că sunt costurile foarte mari acum. Părinţii suportă cheltuielile, dar până atunci nu suntem ajutaţi cu nimic din partea federaţiei.
S.R.: Este cineva care joacă bine tenis, dar totuşi nu a fost „remarcat“?
A.G.: Eu cred că Patrick Gri­goriu, care a fost la noi, şi că­ruia nu i s-a dat şansă până acum, este talentat ca şi Năs­tase. Ceea ce poate să facă pe teren nu am văzut la nimeni. Păcat că nu i s-au dat şanse, pentru că este unul dintre cei mai bun jucători din ţară la dublu. Sunt jucători la lot, la Cupa Davis, care nu au confirmat şi totuşi sunt acolo. Un antrenor de lot ar trebui să aibă în vizor mai mulţi tenismeni şi pe urmă să joace cel care este în formă în săp­tă­­mâ­na aceea. Marius Copil, ca­re joacă la Cupa Davis, este de vârsta lui Patrick, dar dife­renţa este că primul a avut si­tu­aţie financiară bună.

Alexandru Ghiţă l-a antrenat pe Andrei Dăescu de la vârsta de 7 ani, iar acum el este la lotul de Cupa Davis. La 12 ani a fost nr. 1 şi a câştigat foarte multe trofee, iar la 16 ani a vrut să se lase de tenis, dar a avut noroc că în America l-a întânit pe John Roddick, fratele lui Andy Roddick, iar acesta l-a convins să nu renunţe. Toate aceste lucruri s-au întâmplat sub îndrumarea antrenorului său, Alexandru Ghiţă.