Deşi având o istorie de 78 de ani, 9 titluri de campioană, un spirit unic şi promovând de-a lungul timpului o duzină de jucători legendari la echipele naţionale, secţia de Polo pe Apă a clubului Rapid Bucureşti trece prin momente dificile.
Înarmaţi cu ustensilele specifice, dar şi cu multă pasiune, dată tocmai de faptul că ambii autori sunt produsul acestui sport, practicându-l la anumite nivele, ne-am prezentat într-o seară friguroasă de martie la bătrânul bazin Floreasca (singurul utilizabil în perioada de iarnă din tot Bucureştiul) pentru a realiza un scurt reportaj-interviu cu reprezentanţii celei mai vechi echipe de Polo aflate încă în activitate, echipa clubului Rapid Bucureşti, înfiinţată în anul 1932.
L-am avut ca partener de dialog pe binecunoscutul poloist şi antrenor de polo pe apă Cornel Rusu, legendă vie a poloului vişiniu şi nu numai, membru al echipei de aur a poloului românesc, ocupanta locului IV la Olimpiada de la Montreal din 1976 şi participant, de asemenea, la o alta în anul 1972 (Jocurile Olimpice de la München).
De altfel, domnul profesor Rusu a adunat, pe lângă aceste participări la competiţia supremă a sportului cu mingea în apă, numeroase titluri de campion naţional la polo cu echipa Rapid Bucureşti, fie ca jucător, fie ca antrenor (ca jucător, în anii 1972, 1975, 1976, 1977 şi 1981, iar ca antrenor, în anii 2001, 2002, 2003, 2004, fiind participant la toate succesele Rapidului din Giuleşti, acesta luptând de o viaţă pentru culorile alb-vişinii), participând de asemenea, ca jucător şi apoi antrenor, la nu mai puţin de 12 Turnee Finale de Campionate Mondiale şi Europene, obţinând clasări meritorii pentru poloul românesc aflat pe atunci în primă tranziţie.
Demarăm interviul rugându-l pe domnul Rusu să ne facă o scurtă descriere a poloului pe apă rapidist, de la începuturi până în prezent.
Aflăm astfel că secţia de polo a clubului de sub Podul Grant este cea mai veche secţie în activitate, fiind înfiinţată încă din anul 1932 de către muncitorii feroviari, care aveau, la acel moment, echipe la mai multe discipline sportive (fotbal – înfiinţat în anul 1923, iar baschet şi volei – la începutul anilor 1930).
Prima atestare documentară a unui meci de polo al echipei Rapid a fost înregistrată în anul 1933, la Bazinul descoperit de la Complexul Tineretului, Bazinul Kisellef pe atunci (complex aflat momentan într-o stare deplorabilă, datorită unor interese ce exced laturii sportive), C.F.R. Bucureşti, cum se numea atunci, participând în acel an la primul Turneu al Campionatelor Naţionale, organizat pe atunci de Federaţia de Nataţie, Sărituri în Apă şi Polo pe apă, echipa giuleşteană înregistrând, din păcate, numai înfrângeri.
Trecând de etapa pionieratului, domnul profesor începe să ne povestească cu mândrie de anii de glorie ai clubului rapidist, ani la care a participat şi dânsul în calitate de jucător. Astfel, ne povesteşte interlocutorul nostru, în aceşti ani din plin comunism, clubul Rapid luptând cu forţele proprii contra echipelor bucureştene înfiinţate de tancurile sovietice, a reuşit să câştige primul titlu naţional la seniori, încheind o hegemonie de 15 ani a clubului Securităţii Dinamo Bucureşti.
Amintim printre principalii actori ai acelui succes pe valorosul antrenor Constantin Vasiliu (Nea Tică, cum şi-l aminteşte Nea Rusu) sau pe distinsul conducător al secţiei, domnul inginer Petre Măinescu, vremuri de mult apuse, în care cluburile erau conduse de oameni de calitate, bine pregătiţi şi pasionaţi.
De altfel, începând cu acel an de graţie 1972, clubul Rapid începe să devină o forţă în poloul pe apă românesc, câştigând încă patru campionate naţionale de seniori şi devenind o pepinieră atât pentru celelalte echipe de club, cât şi pentru echipa naţională, formând pe bandă rulantă jucători, cum ar fi Gheorghe Ilie, George Gaiţă, Adrian Schervan, Florin şi Ilie Slăvei, Cosmin Radu sau Andrei Buşilă.
Datorită acestor eforturi ale conducătorilor secţiei, în vremuri extrem de grele pentru sportul feroviar, care deşi cu foarte mulţi susţinători (fiind de notorietate faptul că Rapid Bucureşti înregistra la acea vreme cei mai mulţi suporteri, indiferent de disciplina sportivă jucată), era nevoit să se încline în faţa altor cluburi de tradiţie din România, din diferite motive independente de factorul sportiv. Totuşi, acesta a continuat să îşi desfăşoare activitatea, promovând tinere valori şi fiind, nu de puţine ori, un adversar incomod pentru celelalte combatante.
După evenimentele din 1989, continuă cu o evidentă emoţie în glas Nea Rusu, pentru clubul Rapid au început momente dificile, clubul zbătându-se în anonimat, pierzându-şi în condiţii neelucidate casa şi identitatea (bazinul de sub Podul Grant, inima clubului, fiind abandonat la ordinele unor politruci în anul 1989, oameni care din păcate şi în ziua de azi sunt destul de vizibili), totul până în anul 2001, an în care, reuşind să îşi clădească o echipă formidabilă, din jucători formaţi în pepiniera proprie şi cu jucători consacraţi, transferaţi de la cluburile rivale, a reuşit să aducă din nou titlul naţional în Giuleşti. De altfel, nu putem uita momentul de neuitat când echipa de polo campioană naţională a fost aclamată pe Stadionul Giuleşti de 18.000 de oameni veniţi să sărbătorească câştigarea celui de-al treilea campionat de echipa de fotbal (cu ocazia ultimei etape de campionat, susţinută contra echipei de fotbal U.T.A Arad).
Au urmat ani foarte buni pentru echipă, care, sub conducerea domnului Profesor Rusu, secondat de domnul Răzvan Mustaţă, sub conducerea fermă a Preşedintelui Mihai Gherman (în acelaşi timp şi sponsor principal al echipei) a reuşit să domine autoritar campionatul, câştigând încă trei campionate consecutive.
Totuşi, din păcate, vremurile bune se pare că au apus, odată cu criza financiară survenită recent apărând şi problemele financiare la clubul Rapid, sprijinul INTRAROM fiind din ce în ce mai restrâns, implicarea domnul Mihai Gherman fiind din ce în ce mai redusă.
Astfel, clubul ce are o istorie de mai bine de 75 de ani, a ajuns să supravieţuiască de la o zi la alta cu un buget de aproximativ 20.000 de lei împărţit tuturor echipelor clubului (cinci la număr, la fiecare categorie de vârstă, până la echipa mare de seniori). Trebuie menţionat că doar chiria bazei de antrenament se ridică la peste 8.000 de lei, restul sumei de bani fiind necesar achitării salariilor, a medicamentaţiilor sportivilor şi a celorlalte cheltuieli. Constrânşi de toate aceste aspecte, clubul a fost nevoit, conform spuselor domnului Rusu, să vândă jucătorii cei mai reprezentativi pentru a reuşi să îşi achite restanţele financiare către ceilalţi jucători (cazul poloiştilor Radu Gospodinov şi Pavel Popescu, cedaţi Stelei anul trecut).
Aşadar, deşi se fac eforturi însemnate de către conducerea clubului, acesta înregistrează, conform surselor noastre, restanţe însemnate la jucători, riscând ca, în cazul în care nu se găseşte un sprijin financiar urgent (s-a obţinut doar o neînsemnată finanţare de la societatea comercială REMAT HOLDING), să piardă şi ceilalţi jucători ai echipei, aceştia putând solicita încetarea contractelor pentru neachitarea salariilor restante, clubul aflându-se în cea mai delicată situaţie din istoria sa.
Trebuie să semnalăm în finalul acestui interviu faptul că, în opinia autorilor, eforturile însemnate ale domnului Rusu nu pot fi singulare, fiind de neacceptat ca un club care şi-a îndeplinit toate obiectivele pentru sezonul în curs, fiind al patrulea în România, să nu poată fi susţinut coerent de către instituţiile statului sau de către oameni de afaceri potenţi, iubitori de sport.
Considerăm că sportul de performanţă nu se poate face fără a deţine o bază materială adecvată, fără a plăti în mod decent jucătorii echipei sau fără a asigura condiţiile optime de pregătire pentru obţinerea performanţei. Totuşi, cu toate acestea, nea Rusu continuă să facă ce ştie de mai bine de 40 de ani, anume să reprezinte cu mândrie şi caracter culorile alb-vişinii, luptând aşa cum bine stă unui mare rapidist: SINGUR ÎMPOTRIVA TUTUROR!
Sperăm că totuşi farmecul etern al vieţii, care este clubul Rapid, să nu moară niciodată.
HAI RAPIDUL!
Leave a Reply