Cu toate că sportul românesc este încă departe de standardele atinse în anii 1970-1980, mă bucur să văd semne clare de revigorare în ceea ce priveşte rezultatele înregistrate atât la nivel managerial, cât şi la nivelul performanţelor din arene. A fost o lună a lui Florar fantastică pentru sportul românesc, semn că revoluţia care a avut la bază inclusiv demersul Sport Revolution, începe să dea roade.
Dacă ar fi să ne gândim la performanţele organizatorice, să amintim că, în premieră, la Bucureşti, s-a disputat finala unei cupe continentale la fotbal, Europa League, între două echipe iberice, Atletico Madrid şi Athletic Bilbao, care a coagulat interesul unei lumi întregi a balonului rotund, în jurul României. La fel, în aceeaşi săptămână, Oradea a fost placă turnantă pentru alte două sporturi. Fetele lui Gheorghe Tadici au jucat finala Cupei EHF, la handbal feminin, returul, pierzând în faţa puternicelor rusoaice de la Lada Togliatti. Ce a contat însă mai mult a fost că un alt trofeu major european a vizitat România, iar condiţiile organizatorice au fost la înălţime. Apoi de polo ce să mai povestim. Turneul final al Ligii Campionilor a fost atribuit Oradei, în loc de Roma. Cele mai puternice echipe de pe bătrânul continent au ajuns în România, odată cu cel mai râvnit trofeu. Italienii de la Ferla Pro Recco au fost triumfători, însă iarăşi, pentru noi a contat enorm faptul că am revenit în circuitul organizatorilor de mari competiţii şi evenimente sportive internaţionale.
Dintre marile performanţe sportive româneşti în această lună amintim cele 12 medalii obţinute de lotul naţional feminin de gimnastică la Campionatele Europene, la care s-au adăugat alte patru obţinute de băieţi, la competiţia continentală. Excelentele prestaţii ale pilotului român Mihai Marinescu, un pole-position şi o cursă câştigată la Nürburgring, în Campionatul Mondial Formula 2, ori ale tânărului pilot Robert Vişoiu, care la debut în GP3 a reuşit să încheie două curse pe dificilul circuit de la Monaco, demonstrează că, deşi tradiţia sporturilor cu motor în România nu e una deosebit de puternică, facem paşi pe calea progresului şi aici. Într-o ţară în care bazinele funcţionale le numeri pe degete, Norbert Trandafir a adus o medalie de bronz pentru nataţia românească, la Campionatele Europene de la Debrecen, fiind, foarte probabil, alături de Camelia Potec, reprezentantul nostru la Jocurile Olimpice.
Chit că Bute a pierdut lupta pentru păstrarea titlului mondial la categoria supermijlocie, în boxul profesionist, versiunea IBF, el rămâne un simbol pentru pugilatul românesc. Faptul că a fost învins de Carl Froch înainte de limită nu îi ştirbeşte cu nimic din carieră, iar Bute, sunt convins, va avea puterea să revină şi să lupte pentru centuri.
Această înşiruire de fapte pozitive pentru sportul românesc nu înseamnă, dragi prieteni, că am găsit formula succesului, sau că sportul românesc a depăşit criza morală şi de competenţe pe care o traversează de atât de mult timp. Aceste semnale revigorante nu demonstrează decât că, poate sătui de ce au văzut înainte, câţiva oameni au decis să ia taurul de coarne şi să facă altceva decât le-a impus sistemul. Câteva vârfuri au spart baremele şi au adus performanţe în România. Atât în plan sportiv, cât şi în planul managementului sportiv. Ele trebuie să servească drept exemplu şi să fie aşezate la loc de cinste, în condiţiile în care avem nevoie de modele. Deocamdată, tot ce am enumerat în acest material reprezintă doar excepţiile care ne-au adus bucurii. Până când ele vor fi ridicate la rang de „lucruri comune“ în sport mai este.
Sport Revolution îşi propune ca, pe lângă munca jurnalistică, să încerce să deceleze şi astfel de oportunităţi pe care sportul românesc le are. Iar modelele de urmat, pe care chiar sportul românesc ni le oferă, reprezintă o mare şansă, pe care nu avem voie să o ratăm…
Leave a Reply