În căutarea timpului pierdut

Start fals în căutarea gloriei de de altădată a înotului românesc.

Atmosfera incendiară, public fanatic, performanţe pe măsură, toate acestea la Campionatele Naţioanale de Nataţie ale României 2010. Lotul naţional al României compus din aproximativ 20 de sportivi intră în linie dreaptă în vederea participării la Campionatele Europene de Înot de la Budapesta, de peste 2 săp­tămâni, unde are ca obiectiv obţi­nerea mai multor medalii.

Probabil aşa ar fi sunat introducerea cronicii mele în urmă cu 10 ani când lotul naţional de nataţie al Românei pre­gă­tea Campionatele Europene de la Helsinki, Olimpiada de la Sydney, prevestind prin performanţe clipele de neuitat ce urmau să apară.

Din păcate, timpul a lăsat mult în urmă acele performanţe, aşternând un praf dens peste Bazinul Naţional din Complexul Lia Manoliu. Campionatele Naţi­o­nale de Nataţie ale României, recent încheiate au fost caracterizate de o at­mos­feră mai degrabă incoloră, cu un public, cu mici excepţii (recordurile naţio­nale ale lui Dragoş Agache în probele procedeului bras), mai mult adormit, dar şi prin performanţe, cu mici excepţii, mai mult mediocre.

Cred că principalul erou al acestor campionate a fost „Timpul“. Totul a ară­tat marcat de această noţiune abstractă. Autorul francez Marcel Proust, cel de la care am şi împrumutat titlul cronicii, a tratat timpul ca fiind atât un element distrugător, cât şi un element pozitiv, încercând în opera sa definitorie, „În Căutarea Timpului Pierdut“, ca prin intermediul călătoriei în timp şi transpunerii personajelor în perioade epice diferite, să creeze paradisurile de care el însuşi avea nevoie. Tocmai cu senzaţia asta am păşit şi eu în fiecare zi a Campionatelor Naţioanale de Înot, transpunându-mă în urmă cu 10 ani şi sperând zilnic ca la start să o văd din nou pe Diana Mocanu ori pe Beatrice Câşlaru, sau că tribuna ia foc cu gândul la un duel de zile mari între Răzvan Florea şi Nicolae Butacu. Am mai încercat totodată, să mă transpun în viitor şi ca printr-o minune, să mă trezesc într-un Complex de Nataţie care să aibă facilitaţi moderne destinate sportivilor şi spectatorilor, şi să nu fie doar un monument al Epocii de Aur. De asemenea am încercat să mă transpun într-o existenţă temporală în care conducătorii de frunte ai nataţiei se găseau printre sportivi, sau ţinând întâlniri cu media sau alţi factori de decizie care pot ajuta fenomenul, dar…

Revenim la realitate, nimic dintre aceste lucruri nu s-au întâmplat, în decursul a cinci zile de competiţie, am văzut puţine raze de soare pentru nataţia română, am văzut cu predilecţie rezultate mediocre, şi cel m-ai dureros nu am văzut nici un conducător al Federaţiei care să fie prezent zilnic printre competitori ori antrenori (şi mă refer şi la cei care au putere de decizie în cadrul Federaţiei).

Pardon i-am văzut pe aceştia doar la festivitatea de retragere a marelui nostru înotător Răzvan Florea, unde bine­înţeles au fost cei mai mari suporteri ai acestuia, dar din nefericire doar atât.

Cu ce o să rămânem în minte după aceste Campionate Naţionale? În mod cert cu retragerea din activitatea compe­tiţională a lui Răzvan Florea, cu imaginea incredibilă a unei ape de lac din prima zi de competiţii, cu recordurile şi pro­misiunile unui „NeOlimpic“, mă refer aici la Dragoş Agache, şi cu mici sclipiri timide a unor juniori care încearcă să se afirme. De asemenea, eu personal mai rămân în minte cu gustul amar al veşnicilor contre, şicane şi bârfe pe care lumea înotului românesc le menţine contrar intereselor generale ale înotului ca sport.

Revin, astfel, şi afirm că eroul principal al acestui serial din cinci episoade intitulat Campionatele Naţionale de Înot nu este altul decât Timpul, care este cel mai aspru judecător al performan­ţelor tuturor celor implicaţi în nataţia româ­nească.

Să sperăm ca odată şi odată, timpul va reuşi să învingă toate personajele negative şi nu va fi decât inamicul cel mai de temut al sportivilor. Cred că a venit timpul pentru asta.