Fetele de la Oltchim au fost, pentru a treia oară în ultimii patru ani, la un singur pas de finala Ligii Campionilor. Indezirabilul a început să prindă contur încă din prima repriză a manșei tur, disputată la București. Începutul ezitant al fetelor lui Vestergaard ne-a costat scump, Gyor având la pauză un avans liniștitor de patru goluri. Repriza secundă a adus o doză de speranță în vederea returului de foc de la Veszprém, Oltchimul limitând proporțiile eșecului prin apropierea la două goluri de unguroaice.
În momentele premergătoare meciului din retur, sentimentul care predomina în rândul nostru, al românilor, era cel de teamă. Ne era teamă de eșec și, implicit, de toate aspectele care ar fi putut concura la materializarea lui. S-a vehiculat ideea unui posibil arbitraj tendențios. Nu a fost nici pe departe cazul, cei doi sârbi conducând impecabil partida de la un capăt la celălalt. Apoi, ne-a fost teamă de publicul maghiar și de presiunea pe care acesta o poate exercita asupra adversarului. Grație unei performanțe solide a întregii echipe a Oltchimului, entuziaștii spectatori din tribunele de la Veszprém au fost reduși rapid la tăcere.
Ne-am temut de Anita Görbicz, care făcuse la București un meci incredibil, lăsându-și colegele libere pe semicerc cu o dezinvoltură de invidiat. Apărarea organizată de Vestergaard a anulat-o practic pe cea mai mare handbalistă maghiară din istorie. Görbicz a părut dezorientată, iar pe chip i se putea citi deznădejdea, ceea ce se întâmplă foarte rar în cazul marilor campioni (categorie în care îmi permit să o incud fără să stau pe gânduri). Ne-a mai fost teamă și de paradele celei mai bune portărițe a momentului, Katrine Lunde. Deși nu a făcut un meci slab, cvadrupla campioană europeană nu a fost la aceeași înălțime cu care ne obișnuise, permițându-le fetelor noastre să înscrie atât de pe semicerc, cât și de la nouă metri.
Totuși, în tot acest amalgam de temeri, am omis cel mai redutabil adversar al oricărui sportiv: sinele. După 50 de minute de handbal la cel mai înalt nivel, în urma căruia eram cu un picior în finală, în jocul fetelor noastre a intevenit un blocaj psihic. Poate a fost din pricina presiunii pe care o exercita perspectiva viitoarei finale, poate, din contră, s-a instalat prea devreme relaxarea. Prea puțin mai contează. Tot ce rămâne în urma acestei duble manșe este distanța agonizant de mică la care ne-am aflat de o performanță istorică.
În încheiere, vă propun un mic exercițiu de gândire, al cărui rezultat ar putea fi dureros. Încercați să vă amintiți câte calificări am ratat pe final noi, românii, numai în ultimul deceniu. La o primă strigare, îmi vin în minte cele din fotbal: România – Danemarca, Steaua – Middlesbrough, Steaua – Napoli. Din păcate, acum a fost rândul handbalului să continue această serie neagră. Nu ne-ar strica o pilă la Chronos pentru a sparge acest blestem al timpului care pare că se scurge atât de lent când echipele noastre numără prematur clipele rămase până la fluierul de final.
Leave a Reply