“Doamna atletismului românesc”, Iolanda Balaş Söter, împlineşte pe 12 decembrie o frumoasă vârstă. Prilej de rememorare a unei cariere de excepţie la săritura în înălţime: două titluri olimpice, la Roma în 1960 şi la Tokyo în 1964, tot atâtea medalii de aur europene, la Stockholm în 1958 şi la Belgrad în 1962, nouă trofee de campioană balcanică, deţinătoare a 14 recorduri mondiale, cinci olimpice în aer liber şi patru în sală, neînvinsă timp de peste 10 ani, între decembrie 1956 şi iunie 1967, cu 142 de victorii consecutive, cu care a intrat în Guinness Book, recordmană a lumii timp de un sfert de secol, între 1956 şi 1971, cea mai bună atletă din lume în 1964 şi 1965 şi cea mai bună sportivă a României în 1959, 1960, 1961, 1964, 1965. A fost preşedinte al Federaţiei Române de Atletism din 1990 până în 2005, după care a preluat conducerea Fundaţiei Atletismului Românesc şi cea de preşedinte de onoare al FRA. Dintre numeroasele distincţii primite amintim Trofeul Mohamed Taher, din partea CIO, Marea Plachetă de Aur a IAAF, Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de ofiţer, Ordinul “Meritul Sportiv” clasa I, Maestru Emerit al sportului.
Discuţia noastră a pornit de la denumirea de sport rege. Dacă ne uităm la istoria Jocurilor Olimpice, avem dovada că, încă din antichitate, se practica atletismul, care era considerat un sport prioritar. Model preluat de era modernă a lui Pierre de Coubertin, până-n zilele noastre. În această lungă perioadă a crescut numărul ţărilor participante, federaţia internaţională (IAAF) ajungând la 213 membri, mai mulţi decât sunt la ONU! Care sunt reprezentaţi nu numai la Jocurile Olimpice, ci şi la Campionatele Mondiale, Europene, Jocurile Panamericane, Asiatice etc. Răspunsul e unul singur: Atletismul este adevăratul sport rege. Dovadă că la Paris, München sau Madrid marile stadioane au piste de atletism. Păcat că în capitala ţării noastre nu avem o asemenea arenă naţională, cum este la Cluj, de exemplu.
S.R.: Cum aţi ajuns la atletism?
I.B.S.: M-am născut la Timişoara, unde la marile cluburi era o altă mentalitate faţă de sport. Îndrumată de părinţi, am participat la diverse competiţii atletice şcolare de cros, alergări pe distanţe scurte, sărituri. Mi-a plăcut cum sărea Ion Söter la înălţime, mergând ulterior, amândoi, la Clubul Central al Armatei (CCA), unde am găsit sprijin total. M-am antrenat cu Hansi (Ion Söter), cu care m-am căsătorit în 1953, stabilind primul meu record naţional la juniori, 1,47 metri. A urmat cel de seniori, 1,74, în 1957, la meciul România-Bulgaria. Şi apoi calvarul primei prezenţe olimpice, la Melbourne.
S.R.: Unde aţi plecat fără antrenor.
I.B.S.: Lui Hansi nu i-au dat voie să meargă, motivând că ar putea rămâne în Australia, unde avea un frate. Cometiţia s-a desfăşurat pe o vreme imposibilă pentru noi, europenii. Am sărit doar 1,67 m, cu care am ocupat locul 5. La întoarcere am simţit o mare durere în suflet, fiind acuzată că am vândut medalia americancei Mildred McDanniel. Iar în următorii doi ani n-am mai primit niciun sprijin financiar. Am continuat să mă pregătesc cu Hansi, corectând recordul mondial al chinezoaicei Cen Fen Yun, 1,77.
S.R.: A urmat marea revanşă din cetatea eternă.
I.B.S.: La Roma, unde l-am avut alături pe Söter, după ce m-am dus personal la Gheorghiu Dej, am câştigat, cu un nou record olimpic, 1,85. Performanţă repetată peste patru ani la Tokyo, unde am văzut o altă lume. Au urmat o serie de invitaţii la concursuri de sală în SUA. La unul dintre ele am suferit o accidentare la tendonul achilian, după care am fost nevoită să mă retrag. Am trecut la cabinetul metodic al clubului Steaua, fiind apoi o perioadă antrenoare.
S.R.: Ce s-a întâmplat după 1990?
I.B.S.: Din 1990 până în 2005 am fost preşedinte al Federaţiei Române de Atletism. Am reuşit, cu ajutorul sponsorilor, să montăm piste sintetice de poliuretan pe 15 stadioane din ţară şi să construim actualul sediu al Federaţiei şi Fundaţiei. Mă mândresc cu ce am realizat şi sper să văd încheierea modernizării stadionului de la Şosea.
S.R.: Aţi avut şi alte pasiuni?
I.B.S.: Ne-a plăcut mult muzica simfonică. În biblioteca noastră erau la loc de cinste discurile cu înregistrările concertelor cu muzică de Beethoven sau Chopin. În funcţie de timp, mergeam şi la Ateneu.
S.R.: Care e cel mai drag trofeu?
I.B.S.: Medalia olimpică de aur de la Roma. Când o văd, îmi amintesc că ziariştii m-au numit atunci Căprioara din Carpaţi. Regret că pe vremea mea nu se organizau campionate ale lumii.
S.R.: Când vom mai avea o campioană olimpică la înălţime?
I.B.S.: Oana Pantelimon a luat bronzul la Sydney, iar Monica Iagăr a câştigat aurul european. Esthera Petre, campioana mondială de juniori de anul acesta, şi-a realizat baremul pentru Jocurile Olimpice de la Londra, cu 1,98. Mai are de lucru până să le învingă pe atletele care sar constant peste 2 metri. Sau poate face o surpriză tocmai acolo!
Leave a Reply