Iolanda Balaş-Söter, încununarea unei vieţi dedicate atletismului

Marea noastră campioană a fost inclusă de Federaţia Internaţională de Atletism în „Panteonul Gloriei“, galeria selectă a celor mai mari atleţi ai tuturor timpurilor din care fac parte numai 24 de atleţi. O legendă vie, onorată pentru uriaşele sale performanţe realizate sub drapelul României.
Urcarea pe scena din Palau Nacional, lo­cul unde s-a ţinut ceremonia de la Barcelona în care Iolanda Balaş-Söter şi cei­lalţi titani ai atletismului au fost onoraţi, a fost comparată de fosta săritoare în înălţi­me cu doborârea unui record mondial. Ase­menea unui stadion plin, „recordul“ din 24 noiembrie a fost „doborât“ în faţa unui asistenţe demne, formată din aproxi­mativ 200 de campioni olimpici la Londra, preşedintele onorific al IAAF, Prin­ţul Albert de Monaco, membri ai Comite­tului Olimpic Internaţional, membri ai fa­miliei atletismului, reprezentanţi ai altor federaţii internaţionale şi demnitari spa­nioli. Sorin Matei, preşedintele Fede­ra­ţiei Române de Atletism şi Gabriela Szabo, vicepreşedintele forului, nu au lipsit de la festivitatea care i-a încununat ca­ri­era Iolandei Balaş-Söter, o carieră uri­a­şă, concretizată în performanţe care te la­să fără cuvinte: dublă campioană olim­pi­că, dublă campioană europeană, triplă campioană mondială universitară, de 14 ori recordmenă mondială, câştigătoare a peste 140 de concursuri internaţionale.

De la frânghia de rufe din curte, la ştacheta de pe stadionul olimpic din Roma

Drumul Iolandei Balaş-Söter către ma­rea performanţă nu a fost unul uşor. Cres­cută doar de mamă de la o vârstă fra­ge­dă (tatăl nu s-a mai întors de pe front), cea poreclită „Iolly“ a fost descoperită de o altă atletă, Luiza Ernst, cea care a dus-o la clubul Electrica din Timişoara. Acolo, Io­landa Balaş avea să îl întâlnească pe profesorul Arnăutu, unul dintre cei doi mentori ai săi şi cel care a îndrumat-o că­tre săritura în înălţime. A impresionat încă de la 14 ani, vârstă la care a câştigat titlul naţional la senioare şi a corectat recordul naţional. Convinsă de profesorul Arnăutu că zborul spre înălţimi trece obli­gatoriu prin Capitală, Iolanda s-a mutat la Steaua (Casa Centrală a Armatei, pe atunci), club la care avea să activeze aproa­pe 40 de ani atât ca sportivă, cât şi ca antrenoare. A contat mult că au venit ală­turi de ea la Steaua şi alţi sportivi de la Electrica printre care şi Hansi Söter, cel care avea să îi dirijeze viaţa Iolandei, atât pe plan sportiv, devenindu-i antrenor, cât şi pe plan sentimental, devenindu-i soţ. A urmat afirmarea internaţională. Mai întâi la concursul internaţional de la Budapesta în 1954, unde Iolanda a sărit 1.60 metri sub ochii specialiştilor din Europa. Per­for­manţele sale au continuat să se îm­bu­nă­tăţească şi în august 1954, la Campiona­te­le Europene de la Berna avea să în­tâl­neas­că cele mai bune săritoare în înălţime ale momentului, britanica Thelma Hopkins, deţinătoarea recordului mondial (1.74 metri) şi sportiva Olga Mordahova din U.R.S.S. S-a clasat pe locul secund, dar presa internaţională o considera „viito­rul“ săriturii în înălţime. Înălţimile şta­chetei erau lăsate în urmă pe rând: 1.68… 1.70… 1.73… până în ziua de 14 iu­lie 1956, o piatră de hotar în istoria atletis­mu­lui românesc, cum s-a scris în cronicile zia­relor de atunci, zi în care Iolanda a do­bo­rât recordul mondial al britanicei Hopkins, sărind 1.75 metri pe stadionul „Republicii“ din Bucureşti. A urmat prima olim­piadă pentru Iolly, cea de la Melbourne, unde pentru prima dată a simţit efec­tele regimului comunist. Piatra sa de spri­jin, antrenorul Hansi Söter nu a fost lăsat să o însoţească la Melbourne pentru că fratele său se afla acolo şi autorităţile s-au temut că acesta ar putea rămâne în Aus­tralia. Fără Hansi alături, tânăra de 20 de ani a încheiat concursul pe locul cinci, simţindu-se la venirea în ţară la fel de singură ca în Australia. La sosirea în Bu­cureşti a fost tratată cu răceală de au­to­rităţile comuniste, dar şi de şefii de­le­ga­ţiei. Hotărâtă să nu renunţe, Iolanda a re­luat antrenamentele adăugând şi exer­ci­ţii de forţă care au dat rezultate. A devenit pentru prima oară campioană eu­ro­pea­nă la Stockholm în 1958, an în care a îmbunătăţit de cinci ori recordul mondial. Progresele făcute au adus-o înaintea olim­piadei de la Roma din 1960 la un ni­vel colosal. Dusese recordul mondial la 1.85 metri, înălţime pe care avea să o sară şi în fi­nala olimpică de la Roma în faţa a 100.000 de oameni pe „Stadio Olimpico“. Spor­tiva de pe locul secund a sărit doar 1.71 metri. Iolanda era campioană olim­pică!

Noi înălţimi, atât pe pistă, cât şi în afara ei

După momentul Roma 1960, Iolanda a ră­mas foarte concentrată pe cariera sa. Nu şi-a oferit nici o perioadă prelungită de pauză, pregătindu-se intens toată iarna care a urmat. Rezultatele n-au întârziat să apară. În sezonul ’61 a reuşit să de­păşească bariera de 1.90 metri con­si­de­ra­tă de nedepăşit de către specialişti, la Budapesta, locul unde obţinuse prima ei performanţă internaţională. A stabilit recordul mondial la 1.91 metri la Sofia în ace­laşi an, record care avea să dăinuie mulţi ani de atunci înainte. În 1962 a cu­ce­rit al doilea titlu de campioană euro­pea­nă la Belgrad şi olimpiada de la Tokyo de doi ani mai târziu avea să îi înscrie definitiv numele în eternitate. „Căprioara Car­paţilor“, aşa cum a fost numită în ace­le zile de presa internaţională, a sărit 1.90 metri pe Marele Stadion din Tokyo şi şi-a adjudecat al doilea titlu olimpic. Totuşi acestă performanţă uriaşă a lăsat urme. Înaintea olimpiadei, începuse să aibă dureri la piciorul de bătaie şi chiar la concursul olimpic a concurat cu piciorul în su­ferinţă. „Regret că în anii aceia am concurat pe o pistă de zgură, nu pe o pistă sin­tetică şi că eram siliţi să aterizăm în groapa cu nisip, nu pe saltele de burete ca astăzi“, ne-a declarat Iolanda Balaş în interviul acordat în exclusivitate revistei noas­tre. Efortul continuu şi condiţiile de con­curs ale vremii şi-au spus cuvântul. Pu­să în faţa operaţiei la tendonul afectat al piciorului de bătaie, Iolanda Balaş s-a retras din activitate în anul 1967 după o carieră strălucitoare de 17 ani. În acelaşi an a atins „înălţimea“ dorită şi pe plan per­sonal, căsătorindu-se cu cel care i-a fost alături atâţia ani, Hansi Söter. Şi-a con­tinuat cariera ca antrenor în cadrul clu­bului Steaua până în 1975, când a înce­put activitatea în cabinetul metodic al clubului. După revoluţie, la insistenţele oamenilor din familia atletismului a devenit preşedintele Federaţiei Române de Atletism, pe care a condus-o până în 2005. În man­datul său, stadionul de atletism din Bu­cureşti din vecinătatea Arcului de ­Triumf care îi poartă azi numele a fost reconstruit, alături de stadioanele din Cra­io­va, Constanţa, Timişoara, Brăila sau Iaşi. Performanţe mari au fost obţinute de atleţi români la olimpiade şi la con­cursurile internaţionale printre care me­dalia de aur a Gabrielei Szabo de la olimpiada de la Sydney şi medaliile de argint ob­ţinute de Violeta Beclea-Szekely şi Li­dia Şimon, titlurile mondiale obţinute de aceeaşi Gabi Szabo la „mondialele“ din 1997 şi 1999 la proba de 5000 de metri sau aurul Mihaelei Melinte în proba de aruncarea ciocanului de la aceleaşi „mondiale“ din 1999 de la Sevilla. O viaţă dedicată sportului în care, aşa cum se consemna în cotidianul italian „L’Unita“ după succesul olimpic de la Roma, Iolanda Balaş-Sö­ter „a vrut să ofere publicului, generos şi cald în aplauze, tot ceea ce poate“.

Doamna Iolanda Balaş-Söter a acceptat o scur­tă discuţie în exclusivitate cu revista noas­tră, în care ne-a vorbit despre gala de la Bar­celona şi despre cariera sa.
S.R.: Doamnă Balaş-Söter, cum a fost ga­la de la Barcelona şi ce sentimente v-a provocat?
I.B.S.: Au fost două evenimente frumoase. În prima seară am participat la re­cep­ţia domnului Diack (n.r. ‑ Lamine ­Diack, preşedintele IAAF), de la Muzeul Ma­ritim din Barcelona, la care au fost pre­zenţi toţi marii atleţi, cu care am reînnodat vechile prietenii, şi gala de la Mu­zeul de Artă Catalană în prezenţa multor personalităţi. În partea a doua a galei am fost invitaţi pe scenă şi spre surprinderea mea şi spre emoţiile pe care le-am trăit pe moment am fost prima care a fost invitată pe scenă. Am avut o mare satisfacţie că din peste 200 de ţări şi România a fost evidenţiată. Domnul Diack ne-a felicitat, mi-a înmânat acest premiu care pentru mine are o însemnătate deosebită şi am fost aplaudaţi de toţi cei prezenţi. Toată par­ticiparea a fost deosebită, dar leg pre­zen­ţa delegaţiei noastre la această gală de fap­tul că avem 11 campioni olimpici, lu­cru cu care puţine alte naţiuni se pot mândri.
S.R.: Uitându-vă înapoi la cariera dum­neavoastră, de ce amintiri vă e cel mai drag?
I.B.S.: În primul rând, toate rezultatele pe care le-am obţinut din 1961 când am fă­cut prima deplasare cu echipa naţională până în 1967 când m-am retras şi cele mai mari bucurii şi satisfacţii mi le-au adus cele două titluri olimpice câştigate la Ro­ma şi la Tokyo şi, sigur, cele 140 de victorii, acestea sunt lucrurile esenţiale. Sigur, vă daţi seama ce a însemnat să vad la olimpiadă tricolorul nostru pe cel mai înalt catarg. Nu vreau să folosesc un limbaj de lemn, dar credeţi-mă că este un moment pe care nu pot să îl exprim în cu­vin­te, când 70.000 de oameni se ridică de pe sca­une, ascultă imnul şi se uită cum se ri­di­că steagul tricolor, mai ales că era vorba despre italieni care sunt temperementali ca noi.
S.R.: Printre atâtea satisfacţii pe care ca­ri­era sportivă vi le-a oferit, aveţi vreun regret?
I.B.S.: Dacă am un regret, acela e că m-am născut prea devreme şi că nu am prins mai mult din perioada în care trăim astăzi.

Preşedintele Federaţiei Române de Atle­tism, Sorin Matei, prezent la gala de la Barcelona, a vorbit cu SPORT REVOLUTION despre omagiul adus Iolandei Balaş-Söter.
S.R.: Domnule Matei, cum a fost gala de la Barcelona? Cum a fost omagiată doamna Balaş?
S.M.: În primul rând au fost foarte mul­te personalităţi invitate şi a fost o onoare deosebită pentru noi să avem o re­pre­zen­tan­tă printre cei care au fost premiaţi, în speţă doamna Iolanda Balaş, o sportivă extraordinară. Federaţia Internaţională a avut o iniţiativă frumoasă de a aduce pe scenă alături de atleţii din generaţiile doam­nei Iolanda, cei mai buni atleţi de astăzi şi cei mai buni juniori ce au fost şi ei premiaţi.
S.R.: Ce ar trebui să însemne pentru ge­ne­raţiile mai tinere introducerea doamnei Ba­laş în această galerie foarte selectă a atletismului mondial?
S.M.: Ar trebui să reprezinte un exemplu pentru tineri. Trebuie să ne întoarcem în trecut să vedem ce personalităţi tră­iesc printre noi şi nu mă refer numai la sport. Sunt foarte multe domenii de activitate care au persoane care au făcut enorm de mult în respectiva arie. Aşa se în­tâmplă şi în sport, iar Iolanda Balaş este un exemplu care ar trebui urmat. Vorbind despre atletism, mă bucur că Federaţia In­ternaţională a preluat exemplul altor fe­deraţii şi a creat galeria Hall of Fame, iar prezenţa în „Panteonul Gloriei“, aşa cum este el numit, înseamnă enorm de mult.
S.R.: Domnule Matei, este final de an, ce aş­teptări aveţi de la atletismul românesc în anul 2013?
S.M.: În primul rând avem multe com­pe­tiţii. Sunt campionate mondiale şi europene la toate categoriile de vârstă. Este un an foarte greu. Avem obiective pentru fie­care competiţie şi avem ca ţintă, ca la fie­care început de ciclu olimpic, pre­gă­ti­rea Jocurilor Olimpice din 2016.