Europa. România. Bucureşti. Sectorul 4. Şoseaua Olteniţei. Livone Tenis Club – Ilie Năstase. Aici stau de vorbă cu Ana Ţăranu, o fetiţă extrasă parcă dintr-o Grădina Botanică, proaspăt câştigătoare a Trofeului Livone, după “cel mai bun meci din carieră” (glumeşte fericit tatăl fetei). Meciul a fost asezonat cu tot ce are mai frumos tenisul: tehnică (surprinzătoare pentru vârsta competitoarelor), dramatism, ambiţie, deznădejde şi multe lacrimi, poate prea multe pentru acest eveniment.
Revenisem şi cu hotărârea fermă de a descoperi cum viaţa tenisului îi acaparează sau nu pe cei care dau acestui Club notorietate. Mă aşteptam să văd publicitate făcută recentului succes al clubului: titlul de vicecampioană a ţării la “naţionalele” pe echipe ale fetelor de 10 ani. Însă, nimic de sărbătorit. Experienţa i-a învăţat pe cei de aici să digere în acelaşi fel şi victoriile şi lipsa acestora. Am luat toate aceste lucruri ca pe un semn clar de responsabilitate şi seriozitate profesională.
Europa. Marea Britanie. Anglia. Londra. Wimbledon. All England Club. Poate că nu întâmplător, Wimbledonul se consuma tot în acea perioadă în toată măreţia lui de Grand Slem. Competiţia îşi etala ultimele şi cele mai ardente momente, apoi întrecerile au luat sfârşit, iar aplauzele au continuat.
Despre Wimbledon 2012 trebuie să vorbim ridicându ne în picioare. Cu respect pentru eforturile englezeşti de a ţine sub control un turneu uriaş prin tradiţie (1887), presărat de celebra ploaie englezească. Cu admiraţie pentru ceea ce jucătorii au reuşit să demonstreze în teren de multe ori: limitele credibilului. Cu emoţie adâncă în tribune, unde minunata atitudine colectivă a fost permanent alcătuită din vulcanul dezlănţuit de o extraterestră lovitură câştigătoare, după o asurzitoare dezlănţuire de sentimente ţinute sub presiune, imediat aşternându-se tăcerea adâncă de dinaintea trezirii magmei.
Întrecerile au luat sfârşit, aplauzele continuă. Wimbledonul i-a convins pe toţi împătimiţii tenisului că superlativul are, totuşi, dimensiunile lui morale, niciodată finite. În finala de dublu masculin, la 4-0 în tie-break, contra echipei lui Tecău, englezul Jonathan Marray punctează decisiv cu un smach de lângă fileu, totul spre bucuria asurzitoare a miilor de susţinători din tribune. La 5-0, probabil istoria setului era configurată. Dar, stupoare! Împotriva deciziei reputatului arbitru de scaun, împotriva fanilor extaziaţi, împotriva lui Tecău şi Lindstedt (care n-au schiţat niciun gest), împotriva teribilei dorinţe de victorie (un titlu la Wimbledon după 25 de ani de visuri şi speranţe englezeşti) şi chiar împotriva lui însuşi ca jucător, vulnerabil în faţa tentaţiei de a deveni celebru, Marray a arătat fileul, spunându-i arbitrului, consternat şi el ca noi toţi, că punctul primit nu e valabil pentru că el, jucătorul, a atins fileul cu racheta! Sportivul Marray a refuzat punctul, deşi toată lumea din arenă şi din faţa televizoarelor i-l acordase! În loc de 5 la 0 s-a ajuns la 4-3, ulterior. Chiar dacă ar fi pierdut partida, Jonathan Marray ar fi rămas un învingător.
Revenindu-mi din uluială, ajung iar la cotidiana lipsă de corectitudine din jurul meu. Totuşi, rămân cu o imensă bucurie care a pus stăpânire pe mine, mulţumind lui Dumnezeu ca m-a plasat în locul şi momentul în care să înţeleg că strălucire nu înseamnă numai ce vede ochiul. Şi nu pot să nu-i mulţumesc şi lui Marray pentru că el, sportivul adevărat, m-a făcut să-l admir atunci când nu doream nimic mai mult decât victoria românului Tecău. Thank you, Marray, pentru lecţia (din) finală!
Să fie oare numai o coincidenţă faptul că toate acestea s-au petrecut tocmai în oraşul apropiatei Olimpiade? O coincidenţă să fie sfinţirea locului cu spiritul olimpic?
Leave a Reply