S.R.: Dani, de unde ai pasiunea pentru artele marţiale? Te ştim cu sportul cu motorul…
D.O.: Da, îmi căutam un antrenament complementar la ceea ce fac cu motocicleta în momentul acesta, ca pasiune. Am mai cochetat cu diverse alte sporturi, dar mi‑am adus aminte din copilărie de artele marţiale, exact în perioada în care vroiam să mă ocup mai mult de exerciţiile de vitalitate şi de mobilitate şi exact atunci a apărut la emisiune Sensei (Aurel Pătru). Prima oară în glumă, a doua oară mai în serios, a treia oară chiar am venit cu un kimono în plasă, nu am mai putut să scap. A zis: „Vino, încearcă, vezi dacă ţi se potriveşte ceva din exerciţiile astea“, şi am venit la sala de karate SKDUN. Pe parcurs mi-a venit o idee şi am preluat câteva exerciţii din ce facem noi ca forţă, adică abdomenele, şi le-am transformat în câteva episoade pe care le-am dat pe post la „‘Neatza (cu Răzvan şi Dani)“. Le-am denumit „un abdomen de mare în mai puţin de două luni“ şi eu, cel puţin, stau foarte bine în perioada aceasta, am făcut furori cu abdomenul meu. Toată lumea face abdomene, mai ales la sală, dar toată lumea se plânge de dureri de spate. Şi eu, într-o perioadă a vieţii mele, m-am lăsat de abdomene total, tocmai din cauza asta, mă durea mijlocul foarte tare. Sensei mi-a zis: „Bine, încearcă, iar dacă te doare ceva ne oprim, dar ai să vezi că putem trece uşor peste 1.000 de abdomene pe antrenament“. Am început cu vreo 700, am avut febră musculară destul de mult timp, iar acum, de fiecare dată, la antrenamente facem peste 1.000 de abdomene în mai puţin de 15 minute. Este doar o diferenţă de tehnică, dacă îţi lucrezi abdomenul tot corpul se poziţionează bine, deja ce mai fac eu la sală arată total complementar, arată total altfel.
S.R.: Este un sport care te ajută total…
D.O.: Exact, până acum nu m-a lovit nimeni, n-am apucat să ne batem, nici nu îmi doresc treaba asta foarte tare de la sportul ăsta, însă am câştigat foarte tare la vitalitate, îmi menţine inima la un nivel foarte ridicat, exact cât am eu nevoie pentru cursă şi mobilitate. Practic, nu pot să zic că într-un concurs de enduro ai nevoie reală de mobilitate, pentru că nu pui piciorul sus, dar fiecare urcare pe motor, fiecare moment în care eşti tensionat este de ajuns. E mult mai simplu să o faci cu efort minim. Dacă nu ai mobilitate, faci toate aceste lucruri cu un efort maxim şi prinzi cârceii în locuri în care la niciun alt sport nu prinzi. De exemplu, imediat sub şold, e o fâşie de muşchi care se foloseşte în sporturile cu motor, dar pe care în viaţa reală nu o folosim. Acolo faci cârcei tot timpul. Eu, de când vin la sala SKDUN, nu am mai făcut niciodată. M-am pregătit destul de eficient pe partea aceasta. Eu am şi o echipă de fotbal, ne antrenăm la Club Alexandreea, jucăm într-o echipă de 6, pe teren mic, unde chiar avem super rezultate.
S.R.: Cât de important este sportul pentru tine?
D.O.: La mine sportul, de când am o meserie uşoară, ocupă cam 80% din timp. Pentru mine este empirică treaba, nu pot să explic exact ce înseamnă pentru mine sportul, dar pot să spun ce înseamnă săptămânile întregi în care nu am fost la sport din diverse motive: accidentare sau un program mai năstruşnic. Săptămânile acelea simt că nu mi se pune sângele în mişcare. Parcă nu sunt oxigenat. Eu am o fire sportivă încă de când eram mic, am făcut o grămadă de sporturi. Şi când m-am mutat la facultate în Timişoara, pentru că nu găseam nici timpul, nici locul, am trecut la cele lumeşti, ca studentul: băutură, ieşit la birturi, cluburi ş.a.m.d. Mi‑am dat corpul peste cap total şi în vreo 6-7 luni am simţit deja că scârţâi. Primul lucru pe care mi l-a spus doctorul: „Cred că ai făcut sport şi nu mai faci“. A văzut după aspectul pielii care începuse să se lase, la fel şi tonusul muscular, şi mi-a zis: „Parcă eşti un om bătrân care a făcut sport odată“. M-a speriat, aveam 18 ani şi jumătate şi îmi aduc aminte că am reluat brutal sportul la sală unde jucam fotbal cu firma. Eu jucând destul de bine fiind sportiv, mă rog, mai mult alerg decât joc, mă vedeau alţi băieţi care veneau după şi ziceau: „Nu vii şi tu cu noi marţea?“. Veneam şi marţea. Acolo mă vedeau, mă chemau la un turneu joia. Şi am ajuns, am jucat aproape 2 ani de zile. În 5 zile jucam aproape 7 partide de fotbal de o oră şi jumătate, sunt alergător de felul meu şi asta mi-a dăunat în altă parte, am avut nişte dureri lombare extreme şi cervicale pe care nu le înţelegeam. Un om care face sport nu trebuie să aibă asemenea dureri. Am mers pe la mai mulţi doctori şi un kinetoterapeut mi-a zis un lucru foarte interesant pe care nu o să îl uit toată viaţa: „De lombar te scap uşor, dar ai grijă că cervicalul te doare pentru că ţi‑ai dezvoltat nişte muşchi fesieri pe care nu i-ai avut toată viaţa ta dezvoltaţi“. Evident, am căutat pe Internet pentru că nu înţelegeam ce legătură au muşchii fesieri cu cervicalul. Acum ştiu că au legătură total cu abdomenul, degeaba îţi faci treaba de jur împrejur şi arăţi bine, dacă abdomenul şi muşchii lombari nu sunt lucraţi să ţină ce ai lucrat tu înainte. Mi-a băgat în cap teoria acest domn şi acum m-am prins. Orice exerciţiu îl fac într-o anumită perioadă a vieţii mele, cum ar fi mersul pe placă pe apă şi în plus dacă vreau să îmi dezvolt dorsalii, umerii un pic, imediat lucrez complementar şi la restul, adică pieptul etc. Deci nu mai lucrez decât cap la cap pentru că dacă le izolez doar pe acelea de care am nevoie mi-am dat seama că îmi distrug singur corpul.
S.R.: Să înţeleg că te-ai disciplinat un pic, ţi‑au arătat karatele o altă faţă a sportului?
D.O.: Da, sigur că dacă cineva îmi spunea la şcoală sau la antrenament „mergi către sala de arte marţiale că uite ce ai de câştigat“, probabil mi se părea un clişeu. Oricum, am învăţat că energia grupului ţi se transmite. Chiar dacă ajung la 18.00-19.00 la sală, frânt de oboseală, iar în primul sfert de oră casc, întotdeauna când plecăm la 20.00 aş putea să mă duc să intru în sala de forţă sau să joc un meci de fotbal, pur şi simplu mă încarc. E ciudat, am o altă energie când fac doar eu cu Sensei şi alta când suntem mai mulţi. E incredibil, e o diferenţă totală, nu ştiu, parcă te bagă în priză. Recunosc, şi e probabil problema tuturor băieţilor de vârsta mea, la 30 de ani, de multe ori vin în sala de sport obosit, din păcate. Ăsta-i firul vieţii, dar niciodată nu am plecat obosit de la karate şi asta mă impresionează foarte tare. Adică sunt muscular şi obosit, îmi tremură şi mie genunchii de la efort, dar per total am o energie pe care aş putea să o investesc în orice. Eu, de multe ori, mă duc acasă şi răspund la două, trei interviuri, fac toată treaba pe care o am de făcut peste zi, am un super chef.
S.R.: Te încarci cu energie înseamnă…
D.O.: Da, şi această energie nu am simţit-o în niciun alt sport, nici chiar în sporturile de echipă. Aici e sală şi lucru concomitent. Eu încerc prin emisiunea mea să trimit copiii şi tinerii la sport, pentru că am eu o „bubă“ cu Sensei, ne uităm mereu la copiii de pe stradă cum aleargă. Copiii aleargă ciudat!
S.R.: Este bine ca în sistemul de învăţământ să se facă mai mult de două ore pe săptămână obligatoriu?
D.O.: Categoric, încă din generală eu am avut orele de sport organizate exact ca la A.N.E.F.S., adică ei te trec un pic prin fiecare sport important, pentru ca tu să nu fi atras de ce vezi la televizor, să nu îţi creezi statui în minte doar pentru că l-ai văzut pe Federer şi îţi place foarte mult, iar de aici să vrei neapărat tenis. Din păcate, în România, campionii de scrimă vin pentru că au în familie campioni de scrimă, dar ce facem cu toţi ceilalţi care poate ar fi fost super, dar nu au auzit de scrimă.
S.R.: Talente nedescoperite…
D.O.: Bine, pe lângă asta, la ei există şi un sistem care la noi e total inexistent. Trece un copil prin toate sporturile, plus că toată lumea face sport după şcoală.
O altă bilă albă pentru ei este că promovează mesajul: „Veniţi şi faceţi sport, cântaţi la un instrument“. Te iau de pe stradă, nu te mai droghezi, nu mai fumezi, nu mai furi, nu mai faci nimic. Mai laşi calculatorul, îl faci la şcoală. Din păcate, chestiile astea la noi nu există.
Tot ce vezi la televizor este un corp comercial, iar eu combat acest lucru de fiecare dată şi am spus un NU hotărât fotbalului. Deşi joc fotbal, eu nici nu ştiu fotbalişti din campionatul românesc, nu mă pricep, dar sunt de acord cu un spectacol, cu echipa naţională care face ceva, am vărsat o grămadă de lacrimi când eram copil, şi pentru naţională, şi pentru Steaua, dar consider că în momentul acesta nu am ce face. Dar da, într-o bună zi am să trag un semnal de alarmă şi am să pun o cameră undeva în apropierea unei şcoli şi o să o las patru, cinci, zece ore să filmeze şi am să fac un film cu toţi copiii care alergau după şcoală pentru că ceea ce se întâmplă în 9 din 10 cazuri este înspăimântător, copiii nu ştiu să alerge.
Cultura noastră sportivă de înainte de ’89, din păcate, nu s-a perpetuat, ci din contră, este un revers fantastic. Prin ceea ce spuneam mai devreme, adică mersul, alergarea copiilor defectuoasă, este un sistem deja ticăloşit. Noi, cei din sport, cei din mass-media, trebuie să tragem un semnal de alarmă.
Da, eu mă lupt cu asta în fiecare zi.
S.R.: Te-ai implicat vreodată într-o campanie de promovare a sportului de masă?
D.O.: Da, sunt implicat în multe activităţi, sunt într-o foarte bună relaţie cu Federaţia de Atletism, am descoperit faptul că Gabi Szabo merge în unele şcoli şi face sport cu copiii. Am făcut destul de mult pentru atletism şi pentru karate şi promovez sportul acesta mai ales pentru copii. Un puşti îmbrăcat în kimono care se duce la sală câteva luni, categoric i se transformă şi atitudinea, şi corpul. Nu neg că alte sporturi pot schimba un copil, însă artele marţiale au costuri reduse, iar pentru unii părinţi chiar costuri zero.
S.R.: Un mesaj pentru cititorii noştri.
D.O.: Reapucaţi-vă de sport că vă simt pe unii dintre voi un pic ruginiţi şi bănuiesc că dacă citiţi revista sunteţi foşti sau actuali sportivi. Trimiteţi‑vă copiii la sport pentru că îi distrugeţi dacă nu se întâmplă asta, nu uitaţi că un creier neoxigenat nu ajunge absolut niciunde deschizând geamul în Bucureşti, ci doar făcând sport!










Leave a Reply