La aproape doi ani de la retragerea din cariera de sportiv, Nicu Dascălu rămâne alături de fenomenul artelor marţiale din România. Fost campion mondial Ashihara, dar şi campion european Kyokushin, el conduce un club de karate Ashihara în Braşov, unde împărtăşeşte elevilor săi din experienţa acumulată în decursul timpului. De asemenea, Nicu Dascălu ocupă din 2012 funcţia de preşedinte al Comisiei Internaţionale de Arbitri.
S.R.: Cum este viaţa dumneavoastră la doi ani de la momentul retragerii din cariera de sportiv?
N.D.: Viaţa e la fel de frumoasă. În continuare mă ocup de antrenorat. Mai mult decât atât, în 2012, la C.M. din Serbia, Kancho mi-a oferit funcţia de preşedinte al Comisiei Internaţionale de Arbitri. Trebuie să iau foarte în serios acest lucru. Am fost în Japonia, unde am discutat despre acest aspect. Acum fac demersuri pentru a avea câteva seminarii şi cursuri de arbitraj pentru a oficializa arbitri atât în România, cât şi în afara ţării. Vizita în Japonia a fost una foarte plăcută şi suntem foarte mulţumiţi de felul în care am fost primiţi.
S.R.: Cât de diferită este postura de antrenor, faţă de cea de sportiv?
N.D.: Pot spune că mă pot concentra mult mai bine pe partea de predat, atâta timp cât nu mă ocup şi de pregătirea mea personală. Atunci când ai un singur lucru de făcut, te poţi focaliza mai bine. Pe lângă faptul că m-am ocupat de antrenamente, am şi organizat C.M. de Ashihara Karate în 2013, la începutul lunii noiembrie. Din tot lotul naţional, cel puţin la seniori şi juniori, doar cei de la mine de la sală au câştigat: Alexandru Diaconu, Bucşa Vlad şi Petre Bulgaru.
S.R.: Presupun că acestea sunt cele mai mari satisfacţii ale carierei de antrenor?
N.D.: E clar. Acesta este şi scopul. Niciodată nu am pus accent pe aspectul material, ci pe relaţia interumană şi pe faptul că, dacă eu am reuşit să învăţ ceva, mi-a făcut plăcere să dau mai departe, mai ales oamenilor care au potenţial din punct de vedere al calităţilor motrice, dar nu au potenţial finaciar. Întodeauna am spus că oamenii talentaţi merită o şansă în viaţă.
”Nu toţi campionii sunt şi artişti marţiali”
S.R.: Ce calităţi căutaţi la elevii de la sală?
N.D.: Cel mai mult predomină starea de spirit. Dacă omul este foarte ambiţios, hotărât şi bine determinat, nu are frică, poţi să il faci campion. Bineînţeles că trebuie şlefuit foarte mult pe partea de a fi un adevărat artist marţial. Nu toţi campionii sunt şi artişti marţiali în sensul de mentalitate, de mod de viaţă. Artele marţiale înseamnă zen, să fii mulţumit cu tine însuţi şi cu cei din jur. În schimb, competiţia dezvoltă egoul, trebuie să devii egoist, să fii mai bun decât celălalt. Dintr-un punct de vedere nu sunt de acord cu această latură, dar în momentul în care am intrat în această horă, trebuie să jucăm.
S.R.: Ce planuri aveţi în viitorul apropiat?
N.D.: Sincer, nu mă gândesc doar la club. Mă gândesc la Ashihara Karate România. Am în sânge acest stil. Poate aş fi alături de un Amatto Zaharia, lângă un Ciprian Sora şi alţii ca ei, despre care consider că merită respectul meu. Pentru că sunt oameni care vor să ajute şi pe alţii la rândul lor. Repet, aş fi lângă ei, dar prefer să mă dezvolt pe ceea ce am. Chiar nu vreau să uit de unde am plecat. Atâta timp cât văd că există feedback şi din partea internaţională, că oamenii mă respectă, chiar nu vreau să îi dezamăgesc.
S.R.: Cum vedeţi starea actuală a artelor marţiale din România?
N.D.: Pot spune că de acum începe să se formeze o bază. Până acum a fost un amalgam. Sunt puţini cei care au făcut într-adevăr arte marţiale în România. Din păcate, cei care au condus până în 2010 artele marţiale în România sunt cei care s-au gândit numai la ei, care, scuzaţi termenul, au încercat să fure mai mult, să bage în buzunar şi să nu aprecieze munca celuilalt. Federaţiile, care primeau bani de la minister şi primeau taxe de la toate cluburile din ţară, nu au reuşit să motiveze sportivii de valoare pe care i-au avut de-a lungul timpului. A reuşit, de exemplu, Edi Irimia. Şi cu ce i-a motivat? Cu o mică sumă de bani şi imagine. Faptul că a oferit imagine sportivilor de valoare la momentul respectiv, că acei oameni au avut dreptul să îşi caute sponsori, este un lucru minunat.
Articol publicat în revista Sport Revolution nr. 49
Leave a Reply