Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că sportul, în general, a devenit o megaindustrie, în care rezultatele sportive sunt corelate, în cele mai multe cazuri, cu reţete financiare direct proporţionale. Partea plină a paharului, în acest caz, este că a apărut o concurenţă acerbă, lucru care a condus sportul spre calea cercetării ştiinţifice şi a deschiderii către domenii folosite de către agenţii economici dornici de profit. Au apărut astfel concepte de marketing sportiv, relaţii publice în sport, comunicare în sport, management sportiv sau psihologie sportivă.
Dacă primii termeni din această enumerare par mai aproape de înţelegerea şi vizibilitatea publicului, psihologia sportivă, în schimb, în ţara noastră, reprezintă un domeniu virgin, deloc valorificat la potenţialul maxim.
Psihologia sportivă îşi propune o abordare modernă şi pragmatică a sportului de performanţă, în care psihologul sportiv are un rol bine determinat în atingerea unor scopuri, ori în creionarea unor planuri de pregătire individuale ale sportivilor. Specialiştii în domeniu au relevat cât se poate de clar, în mai multe ocazii, importanţa şi rolul coachingului psihologic, precum şi reflectarea acestui proces în atingerea formei maxime sau a depăşirii unor situaţii critice de către sportivi.
Psihologia sportivă este, de altfel, şi un liant care vine să optimizeze relaţia sportiv-antrenor, în sensul că psihologul trebuie să armonizeze sisteme de gândire aparţinând a două generaţii, care, în plus, au şi unghiuri de vedere diferite ale aceluiaşi eveniment.
Cu ocazia uneia dintre emisiunile radiofonice Sport Revolution, difuzate pe Radio Sport Total FM, psihologul CS Dinamo Bucureşti, George Vescan, a prezentat într-un mod deosebit de interesant aspecte referitoare la acest domeniu de activitate. George Vescan a vorbit despre modul cum conlucrează cu loturile olimpice de canotaj, kaiac-canoe, sau cu aruncătoarea de disc Nicoleta Grasu.
George Vescan a vorbit despre “simbolul Cătălin Hâldan”, în rândul echipelor dinamoviste, sau despre cum trebuie abordat pshihologic hocheistul de origine ucraineană Pisarenko, actualmente în echipa naţională a României, dar care anul viitor va juca, la Campionatul Mondial, împotriva ţării sale de origine.
Redăm mai jos, integral, un material publicat de specialistul George Vescan, pe site-ul oficial al clubului Dinamo, referitor la conştiinţa autodezvoltării la sportivi.
“Părinţii şi antrenorii se cred responsabili de educaţia şi viitorul copiilor/sportivilor lor. Scopul acestora este educarea copiilor şi direcţionarea lor în viaţă, pentru a deveni oameni de succes, sănătoşi şi fericiţi.
În lumea sportului de performanţă, la nivel de copii şi juniori, se pot observa antrenori autoritari şi critici, iar la cealaltă extremă, antrenori democraţi şi permisivi. Atitudinea şi modul de relaţionare al antrenorilor, deşi este diferită, urmăreşte acelaşi obiectiv: performanţa.
Antrenorii critici şi autoritari vor induce sportivilor o stare de neîncredere, de teamă şi dependenţă faţă de comenzile acestora. Sportivii vor fi disciplinaţi, buni executanţi dar limitaţi în manifestarea propriei iniţiative. Pe terenurile de sport îi vedem pe aceşti sportivi, atenţi mai mult la ce va spune antrenorul de pe marginea terenului decât la jocul în sine. Iar la antrenamente sunt acei sportivi care ştiu în fiecare moment unde este poziţionat antrenorul chiar dacă se află în spatele lor. Randamentul lor este sub potenţialul real, deoarece atenţia pe care ar trebui să o acorde reglajului interior (pentru executarea optimă a sarcinilor motrice), este îndreptată spre antrenor; acţionând excesiv când sunt în raza vizuală a antrenorului şi mai slab atunci când cred că nu sunt văzuţi. Acest comportament al sportivilor este rezultatul autoritarismului, care reţine iniţiativa şi dezvoltarea personalităţii. În aceste condiţii, motivaţia care se fixează în conştiinţa muncii sportivilor este subordonarea. Adică se antrenează pentru că trebuie şi pentru că aşa vrea antrenorul. Ei execută tot antrenamentul fără să fie implicaţi decât fizic pentru a executa comenzile şi instinctiv pentru a evita criticile.
La cealaltă extremă, avem antrenorii democraţi şi permisivi. Aceştia vor forma sportivi cu o imagine foarte bună de sine, îndrăzneţi, liberi în gândire, cu iniţiativă, puţin disciplinaţi şi neascultători când ei îşi doresc altceva decât antrenorul. Îi vedem cu uşurinţă pe aceşti mici răsfăţaţi. Pentru că li s-a tot repetat că sunt cei mai buni, talentaţi şi cei mai deştepţi, pe terenurile de sport îi vedem cum fac crize de plâns sau răbufnesc agresiv, deoarece nu acceptă faptul că poate fi altcineva mai bun, în acele momente. Sunt cei care vor să câştige doar pentru că ei ştiu că merită totul, fără să se dăruiască muncii şi autodezvoltării. Sunt sportivii care renunţă uşor sau se vor simţi neîndreptăţiţi dacă lucrurile nu decurg aşa cum şi-au imaginat ei.
Bineînţeles că fiecare copil este unic şi poartă un talent de excepţie în interiorul său, iar intenţia antrenorilor este întotdeauna de a scoate tot ce este mai bun din sportivi. După cum spunea într-un interviu acordat site-ului www.csdinamo.ro, antrenorul echipei de polo, Doru Spânu: «Cheia succesului în formarea juniorilor este ca antrenorul să se adapteze la personalitatea sportivului şi în aceeaşi măsură sportivul să se adapteze la cerinţele antrenorului. Dar nu se ştie niciodată cine va ajunge sportiv de performanţă la seniori. Sunt juniori foarte talentaţi, de la care avem aşteptări mari şi care abandonează performanţa când să facă trecerea la seniori şi sunt sportivi care la juniori nu uimesc pe nimeni, dar care cresc încet şi sigur, ajungând la seniori jucători de bază ai echipei».
În practică se pare că nu există reţeta perfectă de educare şi formare a sportivilor. Antrenorii nu pot avea certitudinea că o metodă sau alta de relaţionare va asigura succesul. Unii antrenori formează mai mulţi sportivi performanţi decât alţii, diferenţa este dată de plăcerea şi implicarea în sport pe care o transmit sportivilor în perioada de iniţiere. Dar chiar şi aceşti antrenori au rata lor de nereuşită, deşi atitudinea lor este foarte bună.
Trebuie precizat că un moment important în formarea unui sportiv este confruntarea cu realitatea competiţională. Modul în care percepe şi interpretează un succes sau eşec este foarte important în dezvoltarea sa ulterioară.
Sunt sportivi care nu au aşteptări prea mari la un concurs, ego-ul lor nu este inflamat de laude şi aprecieri ireale şi, deci, vor simţi presiunea competiţiei în limitele normalităţii. De obicei, aceştia merg la concurs cu gândul de a-şi evalua nivelul pregătirii faţă de ceilalţi. Pe când sportivii super-lăudaţi, cărora li se spune că sunt mai buni decât adversarii lor, vor simţi presiunea acestor aşteptări din partea antrenorului şi a posibilităţii de a-l dezamăgi, ceea ce le va diminua potenţialul real. Aceştia din urmă merg la concurs pentru a-i bate pe adversari şi astfel să confirme. Dar la sfârşitul concursului, primii pot percepe succesul chiar dacă nu au câştigat tot, iar ceilalţi, ale căror aşteptări au fost exagerate, vor percepe eşecul dacă nu vor fi ei campioni.
Este important ca sportivii, la primele lor concursuri, să cunoască succesul, acesta îi va motiva şi le va mări încrederea în capacităţile lor. Dar cel mai important este să îşi dea seama cum l-au obţinut. Şi dacă la un moment dat sportivul realizează că munca, atenţia, plăcerea etc., au stat la baza succesului, înseamnă că începe să-şi contureze o strategie de succes, pe care o va putea perfecţiona toată viaţa şi o va putea generaliza în orice domeniu. Găsirea şi cunoaşterea «cheii succesului», a autodepăşirii permanente, asigură performanţa în orice domeniu.
Autodepăşirea, odată cunoscută, devine un mecanism al propriei evoluţii şi o motivaţie intrinsecă. «Suntem fericiţi atunci când asistăm la propria evoluţie» [cf. Bichiş, 2004]. Din sentimentul autodepăşirii se naşte caracterul şi capacităţile, este evoluţie prin activitate.
În concluzie, antrenorii influenţează major atitudinea pentru performanţă a sportivilor, dar esenţial este ca sportivii să cunoască la un moment dat sentimentul autodepăşirii. Acest sentiment le va aduce aminte unora că muncesc şi se sacrifică pentru că ei doresc asta, şi nu pentru că îi obligă antrenorul.
Dezvoltarea mecanismului autodepăşirii este esenţială viitorilor performeri, în sport sau în oricare domeniu de activitate.”
Leave a Reply