Aikido a fost creat ca stil tradiţional de arte marţiale. În acest sens, el nu este un sport. Creatorul său, O Sensei Morihei Ueshiba, nu a vrut să apară competiţia doar ca o luptă între doi oameni, ci să se păstreze ca principiu strict competiţia cu tine însuţi.
La bază, în vechile arte marţiale, nu era vorba decât despre viaţă şi despre moarte, nu se practicau ca sporturi nici ca metode de a vedea care este mai bun, ci strict militar, era o chestiune de viaţă şi de moarte.
Atunci, în momentul creării aikido, undeva după anii ’40 ’45, după Al Doilea Război Mondial, vorbim despre metoda în sine, concretizată şi practicată astăzi. Bazele sale au fost puse înainte de anii ’20-’30, dar metoda actuală este mai recentă. Şi denumirea de “Aikido” a apărut în această perioadă, fiind o filosofie pe care creatorul Morihei Ueshiba a implementat-o drept unică şi diferită de toate artele marţiale.
Aikido şi alte arte marţiale
Aikido diferă de alte arte marţiale în primul rând prin modalitatea de a vedea adversarul. Nu îl vezi ca pe un adversar, ci ca pe un partener cu care te antrenezi ca să te dezvolţi, să te completezi, să te întregeşti. Şi nu intri într-o luptă, în competiţie cu el, ci cu tine însuţi.
El este doar sprijinul tău, ajutorul tău, pentru ca tu să te descoperi pe tine şi să poţi să mergi pe o anumită cale, în special calea descoperirii sinelui, descoperirii eului tău şi a capacităţilor tale. Este autoapărare, dar nu numai. Nicio artă marţială nu s-a născut strict pentru autoapărare, întotdeauna va exista şi componenta atacului. Dacă nu ştii să ataci, nu ai cum să te aperi. Sunt două jumătăţi ale aceluiaşi întreg.
Aikido şi evoluţia interioară
Aikido te ajută să te descoperi pe tine şi capacităţile tale fizice, psihice, de adaptabilitate la diverse situaţii. Aikido e o ieşire dintr-o competitivitate nevrotică. Noi tot timpul ne vedem mai buni decât alţii. Dar Aikido nu te scoate din competiţie în sensul în care te transformi într-un om placid, liniştit, nepăsător. Doar că apare competiţia cu tine, iar asta este cea mai grea pentru că noi nu prea vrem să ne recunoaştem greşelile.
Dacă începi să îţi vezi greşelile, obstacolele, poţi să lupţi, să le depăşeşti şi să mergi mai departe. O scădere a agresivităţii ar fi un beneficiu psihologic. Devii mai calm, reuşeşti să te debarasezi de problemele imediate şi să vezi lucrurile în perspectivă, poţi să prevezi mult mai bine situaţiile dificile, fie că este vorba de o situaţie conflictuală sau de o problemă de viaţă, o problemă la serviciu, ai o altă abordare asupra problemelor cotidiene, te enervezi mai puţin.
Aikido este o descărcare…
La sală vin două categorii de persoane: dacă vorbim despre copii, ei sunt ori foarte violenţi, ori placizi. Pe cei violenţi, Aikido îi aduce la momentul în care nu mai au nevoie să fie violenţi, se temperează, încep să înţeleagă că violenţa nu este o cale de a te impune în faţa celorlalţi şi nu mai au nevoie să demonstreze nimic prin bătaie, în timp ce pe ceilalţi îi ajută să devină mai agili, să-şi dezvolte capacitatea motrică. Antrenamentul copiilor poate începe de la cinci ani. E structurat pe categorii de vârstă. Cei mai mici nu învaţă tehnica. Antrenamentul este şi el adaptat la temperamentul copilului.
Orice sport trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, desigur, atât cât permite fizicul. Pentru că cei mici învaţă lucruri elementare: să se coordoneze, să nu stea cocoşaţi, să se exprime mai uşor, să îşi depăşească temerile, să se integreze într-o colectivitate.
Dacă eşti adult, e mai dificil?
Nu, total greşit. Fondatorul Aikido a practicat această artă până la 86 de ani. Discipolii lui povestesc că, inclusiv în dimineaţa zilei în care a murit, s-a ridicat din pat (după ce nu se mai ridicase de aproape o lună) şi s-a dus în sala de antrenament, şi-a făcut antrenamentul, pentru ca apoi să se întoarcă în pat şi să îşi dea sufletul, spunând că a terminat ce avea de făcut. Şi a murit liniştit. Vârsta la care o persoana poate începe să practice Aikido începe de la cinci ani până la 80 şi ţine doar de disponibilitatea persoanei. Motivaţia pentru care te poţi apuca la maturitate de Aikido este individuală. Sunt oameni care vin să slăbească, oameni care au nevoie de mişcare, oameni care au probleme medicale. Am avut psihologi, psihoterapeuţi, psihiatri veniţi la Aikido ca să scape de stresul pe care îl acumulează din cauza meseriei, pentru că au nevoie să se descarce, să se întărească şi să-şi sporescă rezistenţa.
Aikido şi femeile
Vin la antrenament femei care renunţă mai apoi, pentru că apar diferite probleme, cu familia, copiii, cariera. Altele “se ţin” şi au obiective bine stabilite: de obicei, vor să înveţe să se apere, să facă faţă unor situaţii neaşteptate, violente sau nonviolente. Dar, aşa cum spuneam, Aikido nu este doar autoaparare, asta vine în timp, se dezvoltă un automatism, o reacţie potrivită la agresiune. Ea vine firesc, dar după o perioadă mai lungă de antrenament. Pentru persoanele care nu dispun de atât de mult timp, avem cursuri speciale, care conţin doar anumite tehnici care să îi poată duce la o reacţie rapidă, corectă şi eficientă.
Aikido ca mod de viaţă
Spre deosebire de celelalte arte marţiale, fondatorul a fost, printre altele, preot al unei secte religioase bazate pe reguli creştine: apropierea faţă de om, de Dumnezeu, grija pentru celălalt. Toată această filosofie creştină, diferită de celelalte credinţe japoneze, Ô Sensei a implementat-o în Aikido. E vorba de un sprijin reciproc: practic aikido ca să îl fac pe cel din faţa mea mai bun şi, împreună cu el, să îmi îmbunătăţesc fondul meu interior şi fizic. Alte beneficii? Aikido te ajută să devii mai calm, să fii capabil să realizezi când greşeşti şi să-ţi recunoşti greşelile.
O construcţie a caracterului
Aikido nu îl poţi face doar la sală. Este important să studiezi puţin filosofia Aikido, trebuie să te intereseze puţin istoria şi liniile sale directoare de-a lungul timpului, cum s-a plecat de la filosofia războiului la una civilizată, a înţelegerii, prin care se încearcă limitarea agresivităţii într-un conflict. E foarte simplu să răneşti grav pe cineva, dar este mult mai greu să controlezi agresivitatea şi tehnica şi să faci în aşa fel să-l opreşti pe agresor fără să îi aplici o lovitură definitivă.
La celelalte arte marţiale este vorba numai de reacţie, doar unul poate rămâne în viaţă, pentru că provin din mentalitatea specifică războiului. În Aikido, însă, învăţăm să aplicăm atât cât este necesar ca să ne ferim de agresiune.
Aikido pentru oricine?
Ô Sensei Morihei Ueshiba spunea iniţial că aikido este pentru o elită, pentru că, spre sfârşitul vieţii, când organizaţia a luat avânt la nivel mondial, să spună că oricine poate practica aikido, indiferent de forma fizică, mentală sau de vârstă. Eu sunt de acord, oricine poate să se apuce de Aikido, dar nu oricine va putea să ajungă la esenţă şi să integreze Aikido în viaţa sa. E ca acel semn celebru ying şi yang, reprezentat în toate artele marţiale, cele două componente care se completează şi devin un întreg. Dacă tu nu reuşeşti să faci din tine şi Aikido un întreg, atunci trebuie să cauţi altceva. Cel mai important este să îţi găseşti un drum pe care sa îl urmezi. Aikido, în sine, se poate traduce ca fiind calea (DO) armonizării (AI) energiilor (KI) – deci, prin definiţie este o cale de armonizare cu energie universală. Nu e vorba neapărat de o cale care duce spre artele marţiale, ci spre orice domeniu care ţi se potriveşte. Poţi să descoperi că eşti un scriitor sau un doctor foarte bun. Este vorba de o cale a ta.
Perseverenţa
E necesară o anumită constanţă şi hotărâre în a descoperi ce vrei să faci. În Aikido, singura recunoaştere vizibilă este gradul. Asta e una din problemele Aikido, pentru că un om care doreşte admirarea rezultatelor sale va fi dezamăgit. Singura formă de recunoaştere este centura neagră sau cel mult o diplomă.
www.aikido-bucuresti.ro;
tel. +4 0724-35.35.01.
Articol publicat în revista Psychologies
Leave a Reply